Natural precum vorbirea

Sunt zile în care scrisul la roman este atât de ușor încât pare natural precum vorbirea. Frazele se leagă, au spontaneitate și naturalețe, trecerea de la un registru la altul se face firesc, iar paginile devin niște nuclee de viață la care, ca autor, îți este drag să te întorci. Ai vrea ca ușurința asta să o trăiești în fiecare zi, numai că nu se întâmplă așa, din păcate. Sau, poate, din fericire, pentru că orice lucru obținut ușor pe lumea asta - se știe - poate fi înșelător. Greul vine negreșit după aceste zboruri la joasă înălțime pe pagină. La fel ca în situațiile concrete de viață, ajungi iar să nu-ți găsești cuvintele potrivite, pasajele se împotmolesc, viața din ele se ridică anevoios de la pământ, iar singura ieșire este preluarea unui alt fir, cu entuziasme reînnoite, cu speranța că vei trăi curând din nou o stare potrivită pentru a înnoda firul întrerupt.