Vasile Baghiu: "Clovnerii suprarealist-postmoderniste cu mesaj cifrat" - Cronică despre poezia lui Florin Iaru: “Cântece de trecut strada” și alte volume, în Vatra (1-2/2025)

Vasile Baghiu

Clovnerii suprarealist-postmoderniste cu mesaj cifrat

                                            Cronică apărută în revista Vatra (nr 1-2, 2025)

 Florin Iaru a reușit să cucerească la începutul anilor optzeci mediile literare ale criticilor și poeților de la vestitul Cenaclu de Luni (și nu numai) cu o poezie cultivând suprarealisme și tehnici avangardiste și „povestind” în poeme situații și întâmplări absurde de circ și carnaval care veneau „în contra” discursului oficial.

Absurdul realității sociale și politice din ultimul deceniu comunist a fost pentru poet, încă de la debutul cu volumul “Cântece de trecut strada” (Editura Albatros, 1981, reeditat în 2009 la Editura Liternet), sursa de inspirație și motivul unei revolte interioare auto-reprimate, convertite până la urmă, totuși, ca la mai toți congenerii săi optzeciști, în carate de poezie ironică, sarcastică, de critică aluzivă a realității pe toate planurile, în spirit avangardist.

Așa se și explică poate că atunci când această resursă importantă a presiunii social-politice a dispărut după Revoluție isprăvile pe linia care i-a consacrat au devenit mai rare în rândul lor, iar poezia și-a pus motoarele pe ralanti, virând înspre jurnalism, proză și diverse comandamente civice.

A rămas de pe urma lor  – în afară de volumele propriu-zise (multe valabile și acum), care au forțat un oarecare dezgheț cultural și o deschidere mai mare spre poezia occidentală, în special americană – spiritul de frondă. Același care a pregătit – cine știe? – la un anumit nivel, prin efectele misterioase ale influențelor combinate, chiar starea de spirit care a dus la starea de revoltă din 1989.

Așa s-a întâmplat și în cazul lui Florin Iaru, un nevindecat rebel adolescentin, spirit veșnic tânăr, viu, niciodată ușor de prins în cadre oficializa(n)te, revoluționar adevărat (cu ieșire în stradă la Inter, arestat și bătut) care însă nu se ia în serios în această postură, jurnalist și om de televiziune incomod, aflat recent și pe baricadele reformării breslei literare.

Jocul în poezia sa este dominant. Și totul pe linia aceasta începe în conglomeratul textual al volumului de debut, continuând, sub diverse abordări, în cele care au urmat: antologia „Aer cu diamante” (alcătuită împreună cu Mircea Cărtărescu, Traian T. Coșovei și Ion Stratan) și volumele „La cea mai înaltă ficțiune” (Cartea Românească, 1984), „Înnebunesc și-mi pare rău” (Cartea Românească, 1990) și „Jos realitatea!” (Paralela 45, 2019), toate adunate recent, selectiv, în antologia „Ospiciile imaginației” apărută nu demult la Cartier.

Un joc al clovnului care își permite să spună adevăruri chiar în prezența „regelui”, deși nu este un adevăr rostit într-o limbă pe care să o înțeleagă lesne oricine, ci una încifrată, aluzivă, intertextualiza(n)tă, ironică și sarcastică: „— Prea multe jocuri, iubito, acum în/ plină zi –/ aş vrea/ să plâng ceva, să-mi fie foame de pămînt/ deschid numai/ mutra găurită cu dinţii şi cînt:/ — Bibilică/ Tribilică/ Bismark/ Trismark/ Bine-ai venit, naşule/ da/ trine-ai venit!”; “— Bombardier! Iţi ordon: ARUNCĂ MUNIŢIA!/ (şi „noapte bună, copii!“)/ Prin oraşe vor chiui numai pieile roşii./ Pe neuronul pătrat cîteva curbe căzătoare./ Creierul meu s-a săturat să detoneze/ mereu/ în tunelul de incercare al nervului./ Creierul meu s-a săturat/ să asfalteze/ să spargă/ şi iar să umple cu asfalt/ Strada Păcii./ (Vreau să cad liniştit/ intr-o zi ploioasă/ pe strada păcii)”

„Bufonul” – care în realitate are tocmai rolul tolerat de a spune lucruri directe –  vorbește doar aluziv aici, face cu ochiul audienței, o ia părtașă la ironii și trimiteri cu tâlc. Cititorii epocii, însă, învățaseră, solidari cu poeții și scriitorii, să citească și aceste „șopârle” ale poeților-clovni și astfel înțelesurile ajungeau la receptor, iar efectele erau cele așteptate: afluență de public la unele lansări și evenimente, cozi la anumite apariții în librării, interzicerea în ultimul moment a unor festivaluri de poezie.

Până și rimele (intenționat din coadă sunătoare) sunt semnale că în tot sarcasmul și dezabuzarea social-politică i se propune o direcție ludică cititorului, pe care optzecismul a repus-o în funcțiune ca trăsătură caracteristică, după lirismul grav-elegiac al generației șaizeci: „Neg tot. El doarme./ Eu mă retrag. El urcă pe scară./ Noaptea se topește ca o pătură rară./ Pe case/ ospiciul marșează într-un ciorap de mătase./ Examinatorul/ se apropie cu extinctorul:/ - Ce preferi? Te sting eu sau poporul?”

Este, în toate volumele, mai vechi și mai noi, o resurecție avangardistă care, nu de puține ori, duce și la versuri care sună memorabil în sensul clasic al termenului: “A alergat cel mai repede, cel mai viu,/ cu piciorul sting lipsă, cu dreptul scutit,/ ea, cu cel mai frumos suflet julit/ pe treptele galbene de din mai tirziu.”

Marin Mincu punea această manieră poetică a lui Iaru în siajul “recuperării realului”, al unei poetici a „banalului”, altfel caracteristică întregii promoții “experimentale” a anilor optzeci. Ion Pop observă în poezia lui Iaru, pe firul caragialismului continuat în limbaj poetic (semnalat de E. Simion), „o vastă comedie, în care cuvintele și lucrurile capătă statut de egalitate”.

Într-adevăr, comedia realității vine din Caragiale, cu personaje rotindu-se într-un carusel al discordanțelor, în care numele firmelor devin nume de personaje conviețuind într-un haos socio-urban (Cântec de trecut strada), în care personaje de basm precum Alba ca Zăpada, Lupul și Fetița cu chibriturile poartă conversații de un umor absurd, adică trist, virând caragialian-ionescian înspre argoul cu sclipiri metafizice: „- Ce faci aici, Albă-ca-Zăpada?/ - Trotuarul fac, lupule, numai trotuarul./ - De ce și pentru cine, puicuțo?/ - Pentru nimeni – a răspuns fetița cu chibrituri - / pentru nimeni și pentru bunica./ Drăgălașo, nu ți-e frică aici, la marginea lumii?/ - Ai tu ceva, lupule, ceva care să-mi crească/ alcoolemia, combustia internă, bucuria? – Are lupul, gagico, are în sticluță/ un suflet lichid de bunicuță!”

Interminabilele fețe ale ludicului se arată, cum spuneam, și în volumele mai noi, în care exasperarea și revolta capătă inclusiv accente de limbaj care trec dincolo de limitele îndeobște acceptate. De exemplu, în „Jos realitaea”, poetul lasă la o parte autocenzura și scoate la bătaie cuvintele din registrul licențios. Ele dau seama de o nervozitate ajunsă la limită în legătură cu neînduplecatele secvențe ale realității, de constatarea că poezia ar trebui, poate, crede poetul, să-și schimbe instrumentele, să devină la fel de contondentă și de „eficientă” în comunicare ca limbajul de fiecare zi al oamenilor care nu se încurcă de maniere. Este, poate, „plăcerea aristocratică de a displăcea” despre care vorbește Baudelaire citat de Hugo Friedrich în studiul său despre lirica modernă, care este în sine un mesaj.   

Erotismul ludic are un evantai larg în poezia lui Iaru, cu dominantă sarcastic-ironică detașată: „Ce ghinion, frumoaso, cumplit ghinion!/ Te-ai indrăgostit – după lungi ecuaţii/ după lungi tribulaţii/ in care te-ai frecat de toţi tatuaţii –/ acum şi de omul frigider/ cel de te mingiie infrigurat şi de fier/ şi care te pătrunde/ prin bucătării rotunde/ cu falusul lui de ger./ Ce-ai făcut, proasto?! Cum i-ai deschis uşa?/ Cum de-ai căzut atita de jos?/ Ce-am să mai cint despre tine/ pe coale veline/ in zile senine?”. La care se adaugă pasaje în care frumusețea feminină este prinsă în ecuația generală a descrierii cumulative, unde pare că mai curând ideea de frumusețe iese în față și nu personajul feminin. „Iată o femeie frumoasă făcută pachet/ de mişcarea trenurilor paralele/ făcută pachet intre: compartiment şi fereastră/ fereastră şi fereastră/ fereastră şi compartiment/ de unde eu/ cel care acum o admir/ mă indepărtez – fără ca ea să ştie/ că se indepărtează.” (O femeie frumoasă la fereastra unui tren paralel)

Jocul se insinuează în fiecare rând, în fiecare vers și în fiecare poem, pe tonuri și în combinații diverse ale limbajului, iar această atitudine lirică seamănă cu aceea a depresivilor și supăraților care bravează ca să mascheze deriziunea. La urma urmei, devenim cu poezia lui Iaru spectatori ai unui spectacol de clovnerii.

Indiferent însă de motive, limbaj și tipare, problema care apare mereu în legătură cu acest tip de poezie este că jocul, avangardismul și experimentalismul nu fac întotdeauna casă bună cu lirismul (în înțelesul lui de mărturie artistică individuală), ceea ce impune un adaos compensatoriu de ontologic, existențial, maladiv, dramatic și tragic. În lipsa lui, întreaga scenografie se poate prăbuși în derizoriu și superficial: aluziile devin simple bancuri, ironiile simple ocazii de zâmbete și râs ușor, referințele culturale istețe amuzamente cu accente de snobism.

În plus, riscul opacizării limbajului conotativ prin pierderea odată cu trecerea timpului a cifrului și a cheilor aluziilor cultural-politice-sociale este cât se poate de serios, cum întotdeauna a fost în istoria literaturii, în așa fel încât un cititor de azi (mizerabilist, douămiist, post-douămiist etc.) ar putea avea serioase dificultăți în a se prinde de „glumele” care mergeau atunci, acum câteva decenii, dar care azi sunt out of time. Pentru că – o știm de la Richard – „o operă poate să scape de atingerea timpului numai în măsura în care evită atracția publicitară”, iar „gloria rapidă” este prietenă cu „eșecul categoric de-a lungul generațiilor următoare”. În cazul de față, „atracția publicitară” a putut fi reprezentată de trendul, maniera textualistă, moda, cerințele publicului.

Iaru este însă, în bună parte, conștient de riscurile avansării prea adânci în teritoriile giumbușlucăriilor și ale trimiterilor cu bătaie scurtă, contextuală, pentru că reușește să aducă uneori, în contrapondere, un supliment de metafizic (salvarea universală), fie și de nuanță minimalistă, iar jocul se joacă și într-un decor al nonsensului general al artei și creației, al viețuirii, ceea ce conferă un spor de tensiune lirică comprehensibil pe multe paliere: “Nopţi foarte scurte mi-am făcut din tine/ punte şi dunetă./ Am jucat popice cu tartorul popicarilor şi l-am ras/ — Eşti mare, tinere – şi m-a bătut pe spinare/ ca pe o balenă decolorată de soare/ Am urcat unsprezece etaje mai iute ca ascensorul/ Am sărit de pe balcon şi m-am prins in braţe:/ — Ce faci prostule? mi-am zis/ Am scris cărţi nesfirşite/ despre adaptarea la mediu/ despre kilometrajul tandru intre pat şi televizor/ şi am fost singur pe mii de pagini./ Am fost şi plictisit/ zile de-a rîndul/ bruna bicicletă a stat răsuflată/ întoarsă pe burtă, fără-ntrebări/ la marile răspunsuri de la o vîrstă cochetă/ Am fost şi enervat nopţi lungi/ şi ţi-am plins pe ţîţe/ între braţele sufocante/ pentru nimic în plus/ la sentimentul meu de tine/ Am furat/ popicele popicarilor/ n-am luat/ nici un bilet pe tramvaie/ am fugit cu apa-nsetaţilor/ şi am făcut baie./ Dar ce n-am făcut, Maria, ce n-am făcut!”. (Jocuri prea multe jocuri)

În spatele combinațiilor amuzante se simte, chiar dacă estompat de „zarvă”, un tragism existențial care capătă, uneori, și o turnură de degradare a umanului prin standardizare și automatizare: “Important e că s-a rătăcit un paraşutist/ în decursul ultimului război/ Paraşutistul avea o paraşută care avea un număr/ dar nu se ştie dacă numărul avea şi el un paraşutist/ sau dacă paraşuta avea numărul celui care-şi/ pierduse numărul in decursul ultimului/ război.” (Comunicat)

Tot așa cum în nu puține poeme jocul merge parcă prea departe și scârțâie în gol ca o roată de distracții fără clienți: ”Uneori ţi-aminteşti de căpitanul Roberto. Chiar atunci – un fel de fată blondă/ face ochi ca miţele/ şi se intinde ca un chewing-gum/ spunind:/ — Ştii? L-am visat pe Căpitanul Roberto.../ chiar atunci telefonul sună războiul/ celor care te iubesc/ celor care te anunţă/ proaspăta lor viziune despre/ căpitanul Roberto./ Bat la uşă vecinii cu formă isterică:/ – Naiba să vă ia cu căpitanul vostru Roberto” (Căpitanul Roberto)

Vedem în poezia lui Florin Iaru cum se poate avansa în explorarea realității fără preocuparea pentru deconstrucții inutile, cum se poate vorbi despre moarte fără alunecări înspre tenebros, cum se poate privi dragostea în față fără niciun pic de patetism (cu cinism chiar), cum se poate exterioriza revolta fără să pară că vrei să deranjezi, în fine, cum se poate lua viața „în balon” cu zâmbetul pe buze. Este poezia-personaj care țopăie pe picioroange într-un bâlci în care râsul se auto-suprimă din teama de a nu răni. Și poate că abia de aici poezia își poate construi un nou punct de plecare.