Prezent în "Istoria literaturii române contemporane - 1990 - 2020" de Mihai Iovănel

A apărut la Polirom o carte mult așteptată, "Istoria literaturii române contemporane - 1990 - 2020" de Mihai Iovănel.

La o primă răsfoire, volumul cuprinzând peste 700 de pagini lasă impresia reconfortantă a unei munci de documentare extrem de serioase, așa cum era și de așteptat de la un cercetător precum Mihai Iovănel. Simpla parcurgere a cuprinsului dă seama despre coerența unui demers foarte ambițios de explorare în detaliu a literaturii scrise în ultimii 30 de ani.

Cartea ar fi meritat, mă gândesc, o ediție mai mare, cu corp de literă mai vizibil și poze, ca orice istorie importantă de acest fel, dar poate că au trecut astfel de vremuri și, la urma urmei, poate că e și mai înțelept să ne mulțumim cu o versiune practică, "portabilă", ușor de luat și în călătorie.

Este, firește, impresionant pentru aceste timpuri grăbite să vezi proiecte mari duse la capăt, cu atât mai mult în domeniul literaturii unde, la noi, a început să predomine un fel de politică literară bazată pe impactul imediat și pe interese de grup, în defavoarea scrisului autentic, a scriitorilor adevărați și a sănătății climatului literar. Ele sunt ca o contrapondere la superficialitate și provincialism, așa că "Istoria..." lui Iovănel este cum nu se poate mai binevenită.

Nu intru în detalii acum, pentru că nu am mai scris recenzii de mult și pentru că abia am cumpărat cartea.

Pot doar să mai împărtășesc o bucurie personală legată de această apariție. Am avut surpriza plăcută să mă văd inclus în paginile cărții, cu comentarii, citate și referințe la conceptul poetic al himerismului, ceea ce pentru mine înseamnă o adevărată izbândă ca scriitor.

O spun cu toată onestitatea: în sfârșit, un istoric literar acordă o atenție normală contribuției mele în plan literar într-o istorie a literaturii.

Mă refer la acest detaliu pentru că nu am fost mereu în relații foarte bune cu lumea literară din cauza unui fel al meu poate mai exigent de a vedea lucrurile și desigur a disfuncționalităților și ciudățeniilor acestei lumi speciale. Aceasta chiar dacă în timp am avut parte, încă de la debut, de unele momente clare de recunoaștere ca poet și scriitor.

În fine, acum, iată, un critic și istoric literar din generația mai tânără, Mihai Iovănel, mă așază în pătrățica mea dintr-un câmp vast cu multe pătrățele al literaturii de azi.

El spune că "himerismul poetic" este una dintre reacțiile antioptzeciste importante, că tema bolii și cea a științei sunt specifice pentru "poezia cosmopolită" pe care am scris-o și citează din poemele "Străinul", "Febra" și din altele mai scurte din al doilea volum.

Mai mult, în lista sa cu “90 de cărți reprezentative de poezie” ale acestei perioade este menționat și volumul “Febra” pe care l-am publicat în 1996, iar între cele “90 de volume de ficțiune reprezentative” am văzut inclus romanul “Ospiciul” apărut în 2006.

Dincolo de sentimentul real de împlinire pe care mi-l oferă momentul, la care se adaugă și amănuntul extrem de important că l-am regăsit în această carte și pe fiul meu Ștefan, consider întâmplarea o ispravă literară dintre cele mai adevărate pe care le-am reușit vreodată.

Răspunsuri la ancheta literară "Maeștri și ucenici" (XXVI) de Emilian Galaicu-Păun - Radio Europa Liberă Moldova

Em. Galaicu-Păun: Se ştie – iar istoria literaturii a transformat întâmplarea într-un soi de mit – că, la capătul unei întâlniri providenţiale cu idolul său, poetul Stéphane Mallarmé, tânărul Paul Valéry a avut un fel de „şoc existenţial”, care avea să-i schimbe destinul: n-a mai publicat poezie vreme de aproape două decenii, iar atunci când a făcut-o, în 1917, dând la tipar la Jeune Parque (într-un „fabulos” tiraj de... 40 de exemplare), devenea el însuşi un maestru. Aţi trăit şi Dvs. o astfel de întâmplare? Cine a fost „Mallarmé”-ul Dvs.? Vă rog s-o istorisiţi.

Vasile Baghiu: Nu am beneficiat de o astfel de întâlnire, chiar dacă am cunoscut personal destui poeți pe care îi prețuiesc și de la care am avut de învățat. Lucrurile au mers altfel în ceea ce mă privește, mai aproape de viață cumva, mai domestic, nu prea spectaculos.

Astfel, primul poet adevărat pe care l-am întâlnit în adolescență a fost Ovidiu Genaru, pe care îl vizitam din când în când la casa Bacovia pe când eram elev la Liceul Sanitar din Bacău. Discuțiile cu el și faptul că a acceptat să se uite pe caietul meu de poezii și să-mi spună părerea au fost foarte importante pentru mine, mi-au dat încredere, m-au convins că este ceva în mine care merită să fie amplificat, iar acel ceva era, se pare, starea de poezie.

Profesorul meu de română, Ioan Neacșu, la fel, mi-a oferit reperele de bază în povestea complicată a scrisului, acompaniindu-mi lecturile cu sfaturi și dialoguri extrem de prețioase la acea vârstă. Mai târziu, după ce mă angajasem ca asistent medical la sanatoriul de tuberculoză care avea să mă inspire în aproape tot ce am scris în acel timp dilatat al tinereții, l-am cunoscut la Piatra-Neamț, în ultimii săi ani de viață, pe poetul Aurel Dumitrașcu. Neliniștea lui existențială și preocuparea obsesivă pentru poezie (chiar dacă prea teatrală uneori, după gustul meu) mi-au arătat că poezia poate fi chiar viața omului, că se poate confunda atât de mult cu trăirea încât devine un stil de viață.

Umblând prin biblioteci, anticariate și librării, am reușit, de asemenea, să mă conectez la un fel de spirit universal al poeziei și am fost încântat să descopăr câte un mare poet al lumii în traduceri profesioniste, poet care devenea, firește, un maestru pentru mine, ținând cont de aspirațiile mele cele mai arzătoare.

Respirație asistată - poeme din anul pandemic 2020

Am scris această carte, „Respirație asistată”, în primul an al pandemiei, în 2020, iar acum sunt bucuros să o văd pregătită pentru tipar.
Chiar din martie, când a început totul, încă de la primele restricții, am simțit că întâmplările și situațiile la care luam parte – fie ca personaj implicat, fie ca spectator – conțin prețioase nuclee cu potențial poetic, așa că am căutat să nu ratez șansa.
Inspirația sau, în fine, dispoziția sau starea necesară pentru a nota bruioane și bucăți de vers sau chiar poezii întregi pe un carnet pe care am avut grijă să-l am mai mereu la îndemână nu au avut însă nimic discordant sau nepotrivit de genul “lumea moare și unii scriu versuri”, pentru că nu mi-am propus nicio clipă să alcătuiesc un volum de poezie despre pandemie. 

Lucrurile în privința poeziei nu merg niciodată așa, cel puțin nu în cazul meu.
Fapt este că în timp, indiferent de gândurile și ideile mele pe acest subiect, s-au adunat – în paralel cu toate situațiile-limită (inclusiv cu trecerea prin boală), întâmplările absurde și uneori tragice – mai multe poezii și iată-mă acum cu un nou volum care pare să spună ceva despre oameni obișnuiți și întâmplări la fel de comune dintr-un timp în care multe lucruri au fost date peste cap sau s-au schimbat radical, iar omenirea a trecut printr-o experiență deloc ușoară, o poveste tristă care încă nu s-a încheiat.

Poezia trăită și poezia scrisă

Poezia trăită este pentru mine mai importantă în ordinea vieții decât poezia scrisă.

Firește că pentru a fi cât mai conștient de situațiile în care prima dintre ele este parte din tine și te însoțește sau e chiar momentul propriu-zis trăit, cu încărcătura lui nu foarte ușor de deslușit, este nevoie de recunoașterea și experiența celei de-a doua. Nu în totalitate, pentru că nu e ca la școală și nici ca un efort autodidact de cunoaștere de sine sau, cum se spune acum, de dezvoltare personală. E poate mai mult un fel de a împrumuta instrumente din partea scrisă fără de care explorarea situațiilor trăite nu ar fi completă. Ideal este să le trăiești simultan, ceea ce se întâmplă adesea când călătorești, iar aceasta este deja o poveste în care, din fericire, am fost și sper să mai fiu un personaj norocos.