Momentul acela al sfârşitului de an când te uiţi o clipă înapoi

Nu vreau să fac un bilanţ neapărat, dar e momentul acela al sfârşitului de an când te uiţi o clipă înapoi, ştiţi... 2017? N-a fost prea rău pentru mine. Sau, mă rog, a fost bunişor. În ianuarie, chiar pe 15, mi-am dat demisia din Uniunea Scriitorilor ca să protestez împotriva eliminărilor abuzive ale unor scriitori din organizaţie şi împotriva abuzurilor şi stilului nedemocratic ale conducerii Manolescu, de fapt, ca să atrag atenţia asupra climatului toxic din mediile noastre literare. Fără prea mare impact în rândul scriitorilor... În fine, ştiu în ce ţară trăiesc... În primăvară am fost cu Iuliana o săptămână la Londra şi a fost de parcă am stat un an, aşa de multe locuri am văzut. Prin vară, ne-am instalat pentru vreo cinci zile la Roma, unde am putut admira şi explora, în sfârşit, toate ruinele şi pietrele, cum îmi doream. Încă înainte de începerea şcolii, am avut o săptămână de vis în Toscana, la Montepulciano, unde Iuliana a zis că i-ar plăcea să trăiască. Mi-am completat şi formările în terapia narativă cu Hugh Fox şi Ovidiu Gavrilovici. Am continuat cu profesoratul la şcoala sanitară, slujba mea de după-amiază, mulţumit că pot împărtăşi unor tineri cunoştinţele, experienţa şi valorile la care ţin. Mai mult, am reuşit isprava de a publica primul volum din "Teoria şi practica nursing", o carte necesară învăţământului care pregăteşte asistenţi medicali, iar acum lucrez la volumul al doilea pe principiul că trebuie să joci dacă intri în horă. Nicio carte de literatură, totuşi, doar câteva poeme apărute ici-colo, nişte articole şi vreo două sau trei interviuri. Încă scriu cu intermitenţe la un roman pe care îl am în lucru de vreo trei ani. Vizite fericite la copii, la Cluj şi la Sibiu. Din păcate, mama a început să fie mai rău cu sănătatea, iar acum batem drumul Iaşului pe la doctori. Partea bună este că în pofida vîrstei (86 de ani) se ţine bine şi are acelaşi chef de viaţă de totdeauna. Întâlniri minunate cu prieteni. Viaţa la nivelul zero. Îmi doresc, pentru anul centenarului, în afară de sănătate pentru cei dragi, pentru toată lumea şi pentru mine, să dispară graniţa dureroasă pe care o avem cu Republica Moldova, să se reformeze breasla scriitorilor în aşa fel încât să fie recunoscuţi şi sprijiniţi scriitorii adevăraţi, să înceapă românii să revină acasă şi să nu mai plece prea mulţi afară, iar eu să pot duce la capăt măcar două sau trei proiecte literare, adică nişte cărţi. Vom vedea. Doamne-ajută! Un An Nou cu sănătate şi bucurii, prieteni! La mulţi ani!

Autosuficienţa literaţilor români

Înţeleg bine irelevanţa şi nefuncţionalitatea etichetelor, dar autosuficienţa literaţilor români, la o privire generală, mă face să râd şi mă întristează în acelaşi timp. Admir orice efort de depăşire a propriei condiţii şi nu e deloc rău să crezi că există o stea în cer care e numai a ta. Mai mult, sunt conştient că uneori m-am trezit şi eu, fără să vreau poate, perorând în gol cu un aer important despre situaţia aiurea din lumea literară sau despre scris, însă îmi este din ce în ce mai limpede că peisajul te îndeamnă mai degrabă să stai acasă, sau să o ştergi repede dacă ai apucat să ieşi pe undeva pe la vreun eveniment. Evident, cu asta nu vreau să spun nimic. Dimpotrivă. 

Soarele poate să apară de-acum la geamuri în voia cea bună

Scrii două-trei paragrafe de dimineaţă şi ai sentimentul că te afli cumva pe val. E momentul înşelător când povestea de sub taste o poate lua la vale, scăpată de sub control, se poate transforma în text numai bun de modificat, de tăiat, de şters. Partea bună este că oricum te-ai aflat, totuşi, în treabă, cum s-ar spune, ai zis că mergi mai departe şi chiar ai mers, duci înainte căruţa romanului, sau mai mult înapoi, în punctul din care ai fi vrut să iasă altfel, să sune aşa cum ai fi dorit să sune dacă ar fi fost paginile unui autor pe care îl admiri şi pe care îl ţii de model. Şi nimic nu se compară cu trăirea aceasta gratuită a muncii destinate coşului. A învăţa din propriile greşeli e mai bine decât a nu învăţa nimic. Iar soarele poate să apară de-acum la geamuri în voia cea bună.

Am scris ce am scris

E încă întuneric la geamuri. O nouă zi e binevenită, o aştept, sunt cu ochii pe ea. Am scris ce am scris, dar acum gata, intru în ritmul normal al vieţii, care este ritmul anormalităţii într-un loc unde arta şi literatura sunt de.amorul artei. Ca peste tot... Fie şi aşa! La urma urmei, nu te obligă nimeni, cum zicea nu ştiu cine mai deunăzi. Cafeaua din faţa mea e mai concretă acum decât orice pagină de roman. Şi nu că aş căuta lumea materială, că doar sunt fire de artist, dar cafeaua le poate înocui uneori pe toate într-o secundă. Evident, exagerez. Poate că de bucurie că am început bine şi azi. Sau cel puţin aşa mi se pare.

Orgoliul şi simţul demnităţii

Orgoliul nu este acelaşi lucru cu simţul demnităţii. Dacă orgoliul taie căile de comunicare şi duce la singurătate şi izolare, simţul demnităţii te ajută să supravieţuieşti ca fiinţă umană într-un context ostil, agresiv, oprimant. Dacă orgoliul te face inabordabil şi asocial, simţul demnităţii îţi aduce, în timp, preţuire şi respect. Dacă orgoliul produce suferinţă în jur, pentru că este o simplă gesticulaţie a unei idei false despre ceea ce reprezinţi, simţul demnităţii închide ochii la erorile comise din neatenţie, grabă sau prostie. Dacă orgoliul are slabe conexiuni cu umorul, simţul demnităţii trece peste afronturi mărunte şi le priveşte zâmbind, cu înţelegere. Dacă orgoliul e sever şi rigid, simţul demnităţii e senin şi relaxat.

Trăirea vieţii la nivelul zero

Lucrez la volumul doi din "Teoria şi practica nursing", adică mă uit peste "jdemiile" de pagini din fascinantele cărţoaie în engleză notând ceea ce mi se pare util, prins de această muncă de care a început să mă lege un fel de datorie morală faţă de elevii mei şi faţă de pătrăţica din învăţământ în care prestez. Îmi sună uneori în minte versuri noi, pe care le şi notez în speranţa unor poeme sau, mă rog, fără nicio speranţă. Scriu la romanul pe care îl am în lucru aproape în fiecare dimineaţă şi înaintez cu viteza astronomică de o pagină pe zi având mereu sentimentul că nu voi încheia acest proiect în această viaţă. Citesc mai mult decât scriu. Răspund unor interviuri solicitate de reviste interesate de ce aş (mai) avea de spus despre una sau alte dintre chestiunile literare. Mă încumet să scriu mai departe articole, cu sincope asumate, pentru cititori ciudaţi care citesc articole. Mă ţin de slujbe. Încerc să-i ajut pe cei care mă solicită ca psiholog. Mă bucur de viaţă cu toată puterea şi cred că nimic nu ne aduce consolare mai multă decât trăirea vieţii la nivelul zero, cu familia şi prietenii. Ignor pe cât pot atitudinile ostile şi comportamentele tâmpite. Nu am, încă, probleme reale de sănătate. Rostul meu în aceste timpuri care mi s-au dat îmi este aproape limpede. Oricum, nu am crize majore pe acest subiect, pentru că ştiu că mai devreme sau mai târziu totul va fi atât de clar încât orice voi mai fi avut de spus va fi fost deja în plus.

Regele

Nu am avut norocul să-l cunosc personal pe Regele Mihai, dar am simţit că omul era altfel decât oricare dintre conducătorii şi politicienii noştri. Cred că noi românii am ratat o mare şansă neoferindu-i înapoi tronul pe care i l-au luat şi ni l-au luat sovieticii şi comuniştii. Şi nu o spun doar pentru că sunt în favoarea monarhiei constituţionale, ci pur şi simplu pentru că sunt convins că modelul său uman, experienţa pe care o căpătase şi patriotismul pe care îl avea ne-ar fi asigurat o reaşezare a valorilor adevărate în viaţa noastră comună de zi cu zi. Dumnezeu să-l odihnească în pace! Condoleanţe Familiei Regale!