Resursele inepuizabile de bunătate ale oamenilor

Mă minunez - nu am alt cuvânt - de resursele inepuizabile de bunătate pe care mulţi oameni încă le mai au în condiţiile lumii de azi, în împrejurările acestea strânse, amplificate de climatul pandemic în care nervozitatea sare prima în față, în care apucăturile rele nu se mai împiedică de legile nescrise ale omeniei.

Zâmbetul discret de încurajare, acceptarea tacită a unor greşeli din partea celorlalţi, trecerea cu vederea a unor stângăcii, ajutorul lipsit de orice urmă de emfază, atitudinea prietenoasă fără umbră de falsitate, grija de a nu răni sensibilităţi acute, vorba bună spusă în trecere dar care se lipeşte de suflet, umorul cel de calitate care topeşte orice luare în tragic a lucrurilor şi orice puseu individual de infatuare, ştergerea cu intenţie a memoriei rele şi iertarea pentru a îngădui şansa unui cât de cât viitor, recunoaşterea meritelor celorlalţi şi vorbirea lor de bine, în absenţă sau de față, acceptarea matură şi înţeleaptă a măruntelor umilinţe de fiecare zi, tăcerea salvatoare, vorbirea limpede şi necertăreaţă în apărarea dreptăţii, ignorarea deopotrivă superioară şi la locul ei a răutăţii gratuite.

Minunăţii de-ale oamenilor care răsar ca din nimic atunci când ne aşteptăm cel mai puţin oferind plusul acela de speranţă care ne readuce pe linia de plutire și colorează un pic pustiul acesta cenușiu care ne invadează încetul cu încetul din toate părțile.

Recunoașterea este resursa prețioasă din care își iau energia și curajul scriitorii

Recunoașterea este resursa prețioasă din care își iau energia și curajul scriitorii, artiștii, cercetătorii și toți oamenii care au oarecari realizări sau merite în pătrățica vieții și a muncii lor. 

Am avut adesea parte de ea și la noi, dar nu de puține ori ea a venit din străinătate, de "afară", cum se spune, tocmai când aici acasă își găsise de lucru pe coclaurii indiferenței. 

Astfel, sunt onorat în aceste zile să fiu recunoscut și oficial printre partenerii organizației Transcollaborate din Australia, după ani de colaborare fructuoasă, cu apariții, în traducerea inegalabilă a Cristinei Savin, în cunoscute reviste și e-zine-uri de acolo, cum ar fi: Cordite Poetry Review, The AALITRA Review, Poetry in Process, Parallel Texts. Words Reflected (I),Parallel Texts. Words Reflected (II), Bordertown.

O colaborare cu workshop-uri online de traducere din câțiva autori români, în care la un moment dat poemul Ecuație cu multe necunoscute din volumul "Respirație asistată" (în pragul apariției la Editura Eikon) a avut parte de cinci verisuni în limba engeză, realizate de cinci grupuri de traducători.

Le sunt recunoscător membrilor echipei minunate și profesioniste a acestei organizații!

I am grateful to all at the wonderful and professional board of Transcollaborate!

Oamenii nu ar mai trebui să-și dorească succesul dacă sunt fericiți

Oamenii văd în general succesul ca pe ceva pentru care merită să se zbată, să lupte, să muncească. Și nu au în minte neapărat numai excelența într-o profesie sau într-o formă de creativitate care s-a prins de ei sau de care s-au legat ei înșiși pe parcurs, nu doar reușitele materiale și afectiv-emoționale care îi fac de obicei să se simtă pe val, ci mai ales succesul total, pe toate planurile, adică succesul în viață.

Într-un cuvânt, cei mai mulți vor totul sau nimic. De aici poate și atâtea expresii ale invidiei în forma ei cea mai pură, atâtea pusee de răutate gratuită, atâtea izbucniri ale frustărilor acumulate în toți anii în care succesul a fost văzut mereu la ceilalți, mereu la alții.

Și chiar dacă mulți nu știu foarte precis ce este acela succes, ei și-l doresc, tânjesc după el, îl căută și fac tot posibilul să îl atingă, să îl obțină, ca pe un capăt de drum după o îndelungată peregrinare, ca pe un vârf de munte după o ascensiune anevoioasă.

Mai mult, când se întâmpla aceasta, când întâlnirea are loc, toți îl recunosc. Tocmai pentru că a fost observat în cercurile mai mult sau mai puțin apropiate, însă în mod sigur la cei care sunt prezentați ca oameni de succes în presă sau care se prezintă ei singuri așa pe rețelele sociale.

Succesul însă, în felul în care a fost el configurat în lumea noastră, poate fi ceva atât de înșelător, un reper atât de străin naturii noastre sufeletești celei mai adevărate încât devine un banal reper exterior care nu folosește practic la nimic, nici în viața personală, nici în viața socială, nici în profesie, nici în aspirația legitimă după confortul sufletesc atât de căutat.

Este ca o casă pe care o vedem în trecere, ca o stradă pe care ne plimbăm fără să băgăm în seamă amănunte, ca zecile de persoane al căror drum se intersectează cu al nostru și pe care nu le cunoaștem și le uităm în câteva clipe.

Firește că una din întrebări ar fi cum să facem să obținem succesul și să fim și fericiți în același timp.

Un răspuns unic nu există, pentru că povestea nu poate fi încadrată într-o formulă sau o rețetă. În realitate sunt tot atâtea variante ale împlinirii câți oameni împliniți (sau care se cred așa) trăiesc pe pământ.

Ceva rămâne, totuși, valabil și la fel de banal ca lucrurile simple precum respirația sau răsăritul soarelui. Oamenii nu ar mai trebui să-și dorească succesul dacă sunt fericiți, pentru că însăși fericirea pe care tocmai au cunoscut-o s-ar putea numi succes. Tot așa cum, dacă sunt nefericiți, lupta pentru succes nu garantează ieșirea spre lumina fericirii.      

Poveștile vorbesc despre noi

Poveştile trăite, pe care avem uneori ocazia să le împărtăşim, sunt o avere insuficient preţuită, cred.

Ne legăm mai mult de lucrurile materiale şi lăsăm deoparte, în iureşul vieţii de zi cu zi, trăiri și întâmplări
care au făcut din noi ceea ce suntem.

În acest sens, disponibilitatea de a asculta ar trebui să fie, poate, cea mai căutată calitate umană în aceste vremuri.

Pentru că poveştile spun despre noi mai mult decât orice, despre trecut şi despre prezent, despre ce iubim şi ce urâm, despre reuşite şi ratări, despre cine suntem cu adevărat.

Lumea noastră iubeşte stabilitatea

Adesea, ideile şi visurile noastre nu se potrivesc cu ceea ce gândesc oamenii din mediile în care trăim, pur şi simplu pentru că mintea noastră îndrăzneşte un pic mai mult.

Şi nici atunci când, în timp, devine clar chiar pentru toţi că am avut, cum se spune, "dreptate", tot nu se clinteşte mai nimic în zidul de suspiciune şi indiferenţă sau, mai bine, de opacitate cu care se înconjoară oamenii pentru a-şi apăra limitele.

În consecinţă, procedează la fel, imperturbabili şi parcă amnezici cumva, de fiecare dată.

Sunt nişte bariere fireşti până la un punct, pentru că lumea adoră să-şi conserve bruma de confort material şi sufletesc în care se cuibăreşte din când în când, dar ce păcat este, mă gândesc, că atâtea încercări de ridicare de la sol cu ajutorul aripilor invizibile ale imaginaţiei şi curajului sunt astfel tăiate fără milă şi fără remuşcări.

Lumea noastră iubeşte stabilitatea şi e bine aşa, poate, dar cât de nedrepte sunt atâtea situaţii, la tot pasul, în care orice flăcăruie de entuziasm, oricât de ezitantă, e stinsă cu mare precauţie şi "simţ de răspundere" în numele aceleiaşi iluzii de confort pe vecie care blochează totul.

Şi poate că singura cale e acelaşi stigmatizat individualism care are, totuşi, meritul de a risca aproape totul şi, paradoxal, pentru toţi.

Scrisul este muncă!

Astăzi este Ziua Scriitorului.

Este bine că există şi o astfel de zi care să recunoască munca scrisului, pentru că, orice s-ar spune, scrisul este muncă. Iar acest lucru trebuie spus, poate, aşa, măcar din când în când.

Chiar îmi amintesc o întâmplare legată cumva de acest amănunt important. Aterizasem în 2006 pentru prima oară pe Heathrow.

Urma să stau două luni în Scoţia, unde fusesem invitat ca bursier "writers-in-residence". Pe vremea aceea trebuia viză. O obţinusem după ce rezemasem zidurile o zi întreagă la ambasadă. În fine, o aveam lipită în paşaport, iar pe aeroport stătusem la coadă destul de multişor până am ajuns la ghişeu.

Acolo, doamna care verifica paşapoartele se uita şi se tot uita la viza mea. M-a întrebat cu ce scop călătoream în UK. I-am spus că sunt scriitor şi urma să scriu o carte în ţara lor sau ceva asemănător. A tot dat din cap parcă a nedumerire şi a spus: "Nu înţeleg de ce nu v-au dat o viză de muncă, ci una turistică..." Apoi a adăugat: "Scrisul e muncă, nu?" Şi a tot repetat: "Writing is work! Writing is work!"

Mi s-a părut că aştepta o reacţie din partea mea pe subiect, aşa că i-am spus: "Doamnă, habar nu am de ce nu mi-au dat o viză de muncă, dar îmi place foarte mult să vă aud spunând şi repetând că scrisul e muncă. Un scriitor nu aude prea des chestia asta... Vă mulţumesc!"

A zâmbit profesional şi uman în acelaşi timp, aşa cum probabil numai britanicii ştiu să o facă, a trântit ştampila pe paşaport şi mi-a urat cel mai frumos bun-venit care mi-a fost adresat vreodată pe vreun aeroport. Şi sunt şi acum convins că avea dreptate... Scrisul este muncă!