luni, august 31, 2020

Ziua Limbii Române

Doar câteva observaţii aş avea, trecând repede peste tentaţia de a comenta efuziunile patriotico-sentimentale cărora le suntem martori adesea când vine vorba despre acest subiect. 

Mai întâi, faptul că noi românii ar trebui să dăm la o parte sfiala păguboasă care ne opreşte să ne vorbim limba cu voce tare prin lume, prin Europa în special, ezitare explicabilă ce-i drept prin imaginea proastă care ni s-a creat în ultimele trei decenii, dar nu şi justificabilă, aş zice, pentru că e ca şi cum ne-am feri să spunem cum ne cheamă şi de unde suntem în situaţii de comunicare banale.

Apoi, nu ne-ar strica o reconsiderare a obligativităţii cunoaşterii limbii române de către toţi dascălii indiferent de materia pe care o predau, trendul în mediile şcolare fiind acum de a o arunca în rândul atribuţiilor profesorilor de literatură, cel mult poate şi ale celor de istorie. Nu cred în "competenţa în domeniu" a nimănui dacă e însoţită de grave deficienţe de exprimare, pentru că -- se ştie -- nu se poate ajunge la nicio performanţă reală în educaţie sau în cultură fără osteneala şi "zăbava" cititului cărţilor.

În fine, patriotismul -- de care atâţia fac mare caz, mai cu seamă politicienii -- se probează, între altele, şi prin cultivarea exprimării corecte în limba română şi nu în ultimul rând prin folosirea buclucaşelor diacritice. Există la noi site-uri ale unor instituţii de învăţământ cu texte "internetizate".

Fireşte că nici presa scrisă sau televiziunea nu sunt străine de această degradare a lucrurilor.
Sigur, toţi mai greşim şi nu e cazul să ne găsim "pricini" aiurea unii altora pentru vreo virgulă vioaie sau vreun dezacord nesuferit, însă mi se pare că avem de a face deja cu un fenomen, din păcate.

Oricum, o degringoladă mai mare ca în epoca noastră în această privinţă mă tem că nu s-a mai pomenit.

La mulţi ani! 

vineri, august 28, 2020

Lucruri pe care încă aş vrea să le realizez în această viaţă

Pot să mă gândesc la lucruri pe care încă aş vrea să le realizez în această viaţă, dar viaţa mă duce pe căile ei, fără întrebări şi răspunsuri, fără explicaţii suplimentare. Ceea ce pot să fac nu este nici să mă împotrivesc prea mult, nici să mă las cu totul dus de val. Încerc să trăiesc clipa, cu avantajele şi dezavantajele ei, dar clipa nu-mi aparţine şi nu are răbdare cu mine nici măcar cât să mă gândesc la ceea ce încerc aici să spun. Probabil că există undeva un plan mai larg de desfăşurare, iar nouă ni se permite accesul doar la detalii, ca şi cum, deşi am vedea că ne aflăm într-o pădure, nu am şti în ce loc de pe hartă este ea. Şi tot aşa.

duminică, august 23, 2020

Căi individuale nebănuite şi misterioase

Poeţii şi scriitorii au căi individuale nebănuite şi misterioase prin care ajung la ceea ce se poate numi marcă personală sau stil propriu. Pregătirea filologică este foarte utilă, însă nu întotdeauna suficientă. Sunt nu puţine cazuri notorii în care diferenţa au făcut-o alte achiziţii culturale şi alte tipuri de experienţe de viaţă, paralele cu literatura. De altfel, se ştie prea bine că poezia şi artele în general au de câştigat din atingerea cu celelalte zone ale cunoaşterii. 
Dacă mă gândesc la ce mi-a folosit în poezie mie personal, cum se spune, interesul şi pentru alte domenii decât cele literare, pentru geografie şi călătorii, pentru ştiinţe şi medicină, pentru psihologie şi educaţie, pentru istorie şi politică, răspunsul scurt ar fi că poemele pe care le-am scris au căpătat, încă de la început, un fel de îndrăzneală de a privi peste gardul provinciei şi s-au încărcat de acel tip de nostalgie a exoticului sau necunoscutului pe care toţi poeţii îl caută (mai mult sau mai puţin conştient) şi care pe mine m-a pregătit pentru punerea la cale a "himerismului poetic". 
Acest concept şi manifest nu ar fi fost posibil fără neliniştea (sau chiar anxietatea) dorinţei individuale de cuprindere a lumii în diversitatea ei, într-un timp istoric ostil şi un spaţiu geografic marginal, pe firul explorării transdisciplinare, cum i se spune acum, a lucrurilor şi înţelesurilor, atât de specifică în fond epocii noastre globalizate. Toată aparenta risipire despre care încerc să povestesc câtuşi de puţin aici cred că m-a pus apoi în funcţiune şi pentru etapele mai recente ale secvenţelor poetice trăite în călătoriile "pe bune" (provocate tocmai de bovarismele poemelor din prima tinereţe) şi a adunat, se pare, la un loc, doar pentru mine, fragmentele necesare de sens, ca să pot spune, probabil, între altele, la sfârşitul sfârşitului, cu inima deschisă, că va fi meritat cu adevărat totul.

sâmbătă, august 22, 2020

Nici nu ştiam când treceau orele în acele întâlniri

Drumul meu ca scriitor, atât cât se vede, în locurile acestea, în lumea de acum şi în vremurile noastre, nu s-a croit având în spate sprijin instituţional, organizaţional sau, în fine, oficial. Nici nu l-aş fi refuzat dacă ar fi venit în condiţii normale, pentru că nu sunt genul cu fiţe şi nazuri aiurea, cum nici nu am făcut-o, de altfel, în puţinele ocazii în care nu am mai simţit foarte acut adierea aceea urâtă a compromisului şi am putut sta pe picioarele mele. 
Aş zice chiar că a trebuit să înfrunt adesea un fel de ostilitate apărută cel mai probabil ca reacţie la dorinţa mea legitimă de a-mi păstra cât de cât un dram de independenţă şi demnitate într-o lume literară în derivă, o dorință nu prea bine văzută la noi. 

Trei răspunsuri despre romanul „Alergările unui scriitor” de la autorul lui, Vasile Baghiu (în Familia, "Cum?", rubrică susținută de Mircea Pricăjan)

1.  Cum s-a conturat ideea romanului „Alergările unui scriitor”? Ideea a apărut după ce începusem o serie de alergări în încercarea de a con...