Translating Alienation – Between Escapism And Adventure by Cristina Savin (Coolabah, Nr 30, 2021)
The text and the translated poems can be find in the
magazine Coolabah HERE
The poems translated have been selected from Vasile Baghiu’s
debut poetry collection The taste of alienation. Published in 1994, the
collection represents the genesis of Baghiu’s story of poetic chimerism that
spans three decades and eight volumes of poems. But the first chimeric ideas materialised,
quietly, six years before The taste of alienation saw the light of day,
at the height of the totalitarian regime in his native Romania. At the time,
the poet was working as a nurse in a tuberculosis sanatorium, consumed by a
sense of isolation in the depths of which he had a life-altering, liberating epiphany
that shaped his identity and his understanding of the world. He
realised that he
could be someone
else, that he
could escape the
personal, geographical and intellectual constraints imposed by the
regime, and could virtually live a parallel life. And so poetic chimerism was
born, as a means of evading ‘les maux de la société’, as a
form of personal
freedom made possible
through imagination and
the re-creation, in writing, of imaginary travels through
space and time.
When asked about the concept that he coined, poetic
chimerism, Baghiu portrays it not as a literary style, but as a way of life
that he devised with the help of poetry. (1) This way of life infuses
his entire oeuvre –poetry and prose –because many aspects of his existence,
including his irrepressible desire to travel and understand the world, are
intimately connected with poetic chimerism. Based on Jules de Gaultier’s philosophical
system, the concept is a cross between bovarysme and literature that brings
together four defining elements, all born out of a sense of despair: imaginary
journey, transfiguration, disease and science. (2)
Imaginary journey denotes a way of escaping the socio-political constraints and the cultural provincialism of the time, and led to the creation of Himerus Alter, an alter-ego, a universal, stateless citizen, who, unlike the poet, was able to travel without restraint through space and time. The presence of the second element, disease, is made possible by the poet’s work as a nurse and represents a reality devoid ofthe superficiality that marked the intellectual and literary landscape of the time. Baghiu’s poems are imbued with an obsession for illness, in the same way the lungs of thepatientshe cared for, while he worked at the sanatorium, were infused with bacilli. (3) As the poems translated attest, patients emerge as a true measure of lyricism. (4) The third element of transfiguration is the symbolic space where new experiences are created, where the poet becomes someone else and poetry metamorphoses into an expression of estrangement. Science, the fourth and final element, turns into poetic adventure and infuses the poetic space with quarks, DNA, chemical elements, theorems and magnetic fields. (5)
Poeme lungi, cum este acesta, "Îndrăgostit de o perfuzie", dintr-o Românie literară din 1999, dar și secvențiale, cum sunt cele din anii din urmă, precum și manifestele, laolaltă cu eseuri, interviuri și ecouri ale himerismului, această mașinărie literară a timpului pe care am reușit să o fac să funcționeze demult și care te poate teleporta din metaversul poeziei scrise în cel al poeziei trăite și înapoi, dincolo de geografie și vremuri.
Cu gândul la o carte (sau două) care să le adune pe toate, pentru cititorii de azi, dar și pentru cei de ieri. Sau doar pentru mine, de amorul artei, oricum.
Ideea a apărut după ce începusem o serie de alergări în încercarea de a contracara, acum aproape doi ani, mai multe probleme de sănătate (prediabet, hipertensiune arterială, obezitate, stres) care îmi dădeau târcoale, ba chiar reușiseră să mă scoată din circuit, la limita cu moartea, după o perioadă de muncă în exces (două slujbe, plus scrisul și alte proiecte în care mă implicasem cu pasiune) culminată cu boala Covid care, doar ea singură, a fost, la începutul anului 2021, cât pe ce să mă doboare.
Din fericire, s-a confirmat și în cazul meu că tot ce nu te omoară te întărește, pentru că, scăpat din ghearele hipoxemiei la limită și revenit la situația nesperată de a mă deplasa singur pe propriile picioare, mi-am regândit viața. Aveam de ales. Ori operam schimbări drastice în obiceiurile de viață, ori ajungeam în scurt timp un client statornic și fără întoarcere al spitalelor alunecând vertiginos la vale spre exitus.
Mi-am verificat resursele de voință și am ales prima variantă. Mai mult, în timp ce alergam, câte 5, 7, 10 sau 20 de kilometri zilnic, întocmai ca scriitorul japonez Haruki Murakami, pe care mi-l luasem ca model, îmi împărtășeam impresiile, strict pe tema alergărilor, pe Facebook. Ei bine, notele acelea, făcute în bună parte în registru tehnic, m-au făcut să mă gândesc la o carte pe acel subiect. Cam cum e „Autoportretul scriitorului ca alergător de cursă lungă” a lui Murakami, îmi imaginam. Sau ca „Singurătatea alergătorului de cursă lungă” a lui Silitoe. În orice caz, ceva pe aproape.
Trăiam în poezie și pentru poezie.
Fericit, totuși. Plin de visuri, planuri și speranțe, care, în bună parte, s-au împlinit.
Acolo unde
inteligența nu prea mai are acces
“Poezia reușește să ajungă și acolo unde
inteligența nu prea mai are acces”, a spus la un moment dat, îmi amintesc, unul
dintre invitații unei emisiuni literare de pe TV5 pe care o urmăresc adesea,
“La Grande Librairie”.
Mi-a plăcut, pentru că am văzut fraza ca
pe un omagiu deopotrivă subtil și direct adus poeziei, care este – are dreptate
acel scriitor – o cale unică de explorare a lumii, de negăsit cu ajutorul
științelor, artelor sau credinței.
Nici cu ajutorul inteligenței artificiale (AI), aș mai spune, cum pare să concluzioneze într-un articol (1) și poetul Keith J. Holyoak, profesor de psihologie la California University, un tip de inteligență care „se află într-un proces de schimbare a lumii și a societăților în modalități pe care nimeni nu le poate anticipa cu adevărat”, iar una din aceste schimbări și consecințe, cu siguranță cel mai puțin semnificative (importante, totuși, cel puțin pentru literați și scriitori), este „faptul că programele AI au început să scrie poezie.”
Mă uitam azi cu neinhibată mândrie la medaliile de finisher care s-au adunat într-un an și opt luni de când alerg.
Șaisprezece la număr, între care câteva de semimaraton (21 km), câteva de trail montan (15-17 și 21 km), câteva de cros pe plat (10 km) și una, foarte recentă, de la Istanbul, de maraton adevărat (42 km).
Numitorului
comun al trăirii poetice
Încerc, între altele, să găsesc, prin ,,himerism”, un fir de
legătură al situațiilor despre care se poate spune că ar fi poetice, al
perspectivelor multi-individuale pe care acestea ar putea să le includă, un mod
prin care poezia, care este inutilitatea prin definiție, poate deveni, totuși,
folositoare – ca o unealtă, ca un instrument – în viața de zi cu zi. De fapt,
doar mă gândesc, nădăjduiesc la această perspectivă, în timp ce explorez aici
mai departe, în rubrica ,,Omul himeric” din Anthropos, feluritele
întruchipări ale poeticului nescris.
Pentru că în timp ce poezia scrisă are nevoie de validarea
vieții, poezia nescrisă poate rămâne neprinsă în ecuațiile textului pus pe
hârtie. Este prioritatea vieții înaintea artei, o lege pe care instinctual am
învățat să o prețuiesc și să o urmez, paradoxal, chiar cu scopul de a ajunge la
text.
La urma urmei, de atâtea ori mi-a fost suficientă clipa și nu am simțit imboldul de a o pune în pagină. Pentru că poezia este pentru viaţa mea – înţeleg acum poate mai bine – tocmai acel lucru de preţ şi cu putere miraculoasă care mă ţine la suprafaţă şi îmi dă scânteia de fericire în stare să mă poarte uşor prin lumea noastră.
Am început să alerg și eu, ușurel, printre paginile cărții. Eram familiarizată deja cu textul din episoadele publicate pe citesema.ro, începând din vara lui 2022, așa că am reluat romanul-jurnal curioasă să aflu ce-mi aducea nou.
Vasile Baghiu
Proiecția himeristă și
riscul trecerii în peisajul maladiv
Nedublată de ieșiri reale în
peisajul geografic și temporal pe care l-a conturat bovaric, trăirea prea
îndelungată în imaginar (himeric) poate deveni, pentru omul himeric,
obositoare și fără miză.
Mai mult, uneori, întreaga poveste poate trece spre patologic. Retragerea
în imaginar poate deveni tot mai frecventă și mai adâncă, relațiile sociale se
diminuează, iar concentrarea în exces pe propria persoană taie punțile de
legătură cu lumea. Iar toate acestea pot căpăta culoarea indefinită a
maladivului. (1)
Degeaba construiește în minte lumi fascinante, în acord cu dorințele lui
cele mai intense, dacă nu reușește, fie și foarte rar, să aducă jos, la firul
ierbii, în viața de zi cu zi, concret, măcar câteva dintre trăirile de care are
parte pe seama himerizării.
Partea bună este că omul himeric intuiește acest risc și face efortul de a reveni cu picioarele pe pământ de fiecare dată când fantezia creatoare îl duce prea departe prin peisaje nefamiliare. Contactul cu lumea este mereu în atenția sa, iar acest lucru îl ține în zona literar-ficțională, artistică.
