luni, noiembrie 22, 2021

"Fantoma sanatoriului"

Acesta este "muntele vrăjit" din viața mea și din scrisul meu, din aproape toată poezia primei tinereți și din romanele "Fericire sub limite" și "Ospiciul". Când am hotărât ieri să ieșim pe dealurile Sanatoriului Bisericani, am pus din mers în rucsac și antologia "Fantoma sanatoriului" cu gândul să-i fac poze la locul faptei.
Câteva le adaug și aici, inclusiv una cu un uimitor ceas solar de pe biserica din spatele pavilioanelor.
Aici am îngrijit bolnavi ca asistent medical și am locuit, din 1984, imediat după liceu, până în 1990. Aici am trăit învăluit în poezia bolii și a morții, dar și a prieteniei, a dragostei și a vieții, a călătoriei imaginar-himeriste și a transfigurării.
Locul și clădirile sunt într-un fel de transformare acum, unele lăsate să se ruineze, dar încă păstrează semnele acelor ani.
Am fost emoționat să le revăd. Este o lume pe care am purtat-o în suflet mereu, punctul de plecare al înțelegerii vieții și împăcării cu ea, așa cum a fost și cum îmi este dat s-o trăiesc


miercuri, noiembrie 17, 2021

Aș compara climatul literar din România cu al unui salon de spital cu ferestrele închise

Cărţile mele sunt scrise pentru cititorii de azi şi spun câte ceva și despre lumea de azi. Este adevărat, eu nu fac parte din grupurile de scriitori şi critici din jurul editurilor, revistelor sau al altor centre de putere cultural-literară moştenite în mare parte din epoca dinozauriană a dictaturii sau utilizând încă şi azi mijloace de afirmare şi promovare de atunci, însă îmi văd de treabă mai departe, scriu mai departe, cu speranţa (singura rămasă) în cititori, care vor înţelege şi de acum încolo, cred, poate chiar mai limpede, cam cum stau lucrurile cu adevărat în literatura română contemporană. Fiecare victorie, oricât de măruntă, pe care am obţinut-o în plan literar a venit cu muncă şi efort, pe cont propriu, fără sprijin instituţional sau de alt fel. Nu sunt naiv şi ştiu că lumea nu e dreaptă, dar cred că există şi în lumea literară de azi de la noi, la fel ca în politică, un climat nesănătos. Până când nu va fi o dezbatere adevărată în legătură cu imposturile, falsurile, nedreptăţile din această lume literară, nu vom avea nici o recunoaştere adevărată a literaturii române afară şi cu atât mai puţin o recunoaştere a literaturii române acasă, în faţa cititorului român. Și pentru că tot trecem printr-o pandemie, aș compara climatul literar din România cu al unui salon de spital cu ferestrele închise.

joi, noiembrie 11, 2021

Scrisul îmi alungă adesea frica de moarte

Dacă mă gândesc acum din nou la literatură și mai ales la scris, cred că munca scrisului mă protejează într-un fel interesant, îmi aduce bucurie și mulțumire tocmai atunci când nimic din lumea în care trăiesc nu pare să se plieze pe sufletul meu.
Și mai cred că scrisul îmi alungă adesea frica de moarte, iar asta se întâmplă datorită puterii extraordinare pe care o are de a dilata timpul și de a transforma micile întâmplări de zi cu zi în evenimente emoționale cu bătaie mai lungă decât linia orizontului. Trăiesc într-un cuib de protecție construit din fraze, versuri, capitole, pasaje, cuvinte și mai ales din trăiri atât de aparte pe seama lor încât mereu va fi nevoie de noi pagini pentru a le cuprinde.

duminică, noiembrie 07, 2021

Străin în spațiul în care îmi fusese dat să trăiesc

Înainte de a născoci "himerismul poetic", adică trăirea eliberatoare a unei vieți
paralele prin mijlocirea poeziei, am trecut ani la rând, în copilărie, în adolescență și în prima tinerețe, prin stări de dedublare care mă făceau să tânjesc după lumi îndepărtate și necunoscute și să mă simt străin în spațiul în care îmi fusese dat să trăiesc.
Astfel, am purtat cu mine în suflet o nostalgie răscolitoare a timpurilor și locurilor din acest univers pe care-l considerăm al nostru, un sentiment care, deși ar fi putut să-mi blocheze viața și să facă să nu se aleagă chiar nimic din planuri, visuri și idealuri, mi-a dat un fel de aripi de imaginație care mă poartă și acum uneori peste lume în întregul ei, cu diversitatea ei, așa cum este ea în capul meu, lumea din mintea mea, aceea care contează poate la fel de mult cât realitatea, cu toate nepotrivirile de nuanțe și infinitele posibilități de modificare în acord cu suferințele și fericirile trecătoare.

marți, octombrie 19, 2021

La Festivalul Internațional de Poezie București

P
e 16 octombrie am ajuns la București, pentru lectura de 10 minute pentru care am fost invitat la Muzeul Național al Literaturii Române în cadrul Festivalului Internațional de Poezie. Un drum de aproape 400 de km, cu mașina, pe ploaie, apoi a doua zi, duminică, la întoarcere, același drum pe vreme bună, singur, doar cu gândurile mele din cap și muzicile de pe CD-uri. Am prins numai ploaie în ziua lecturii, dar totul a fost compensat de atmosfera foarte bună și călduroasă de la MNLR, asigurată de gazdele prietenoase Loreta Popa, Gabriela Toma, Luana Stroe și echipa. Am fost bucuros de revederea la fața locului, după nici nu mai știu câți ani, cu poetul Robert Șerban și să-i ascult pe Zoom și pe înregistrări pe alți poeți invitați. Toată povestea a meritat, inclusiv să citesc, în fața unui public empatic, chiar dacă restrâns de pandemie și de ploaie, "Febra", poemul lung din 1996 care ilustrează poate cel mai bine "himerismul poetic". Și în general a meritat să fac drumul acesta de dragul poeziei și al celor care m-au invitat, totul cu speranța că vom reveni curând la normalitatea de dinainte de aceste schimbări.

joi, octombrie 14, 2021

Mereu un filtru literar modifică lucrurile

Sunt tentat tot mai mult să privesc întâmplările vieții ca pe niște pasaje de roman. Iar materia primă este din abundenţă în ultimul timp, slavă Domnului! Rezist binișor tentației, de fapt, și încerc să trăiesc ceea ce am de trăit, dar mereu un filtru literar modifică lucrurile, le "ficționalizează". Nu este vorba, cred, despre acel tip de deformare profesională pe care îl vedem uneori la psihologi, la medici sau la profesori, ci mai mult poate despre un fel de ochi al minții care vede dincolo de
aparențe și încearcă să extragă vreun înțeles sau vreun sens din orice. Scrisul - înțeleg aceasta mai bine pe măsură ce mă scufund mai mult în propriile scrieri - devine un instrument eficient prin care se poate ajunge la un soi de cunoaştere şi înțelegere, chiar dacă în mod ciudat intuiesc că la sfârșitul sfârșitului suplimentul de emoție și trăire căpătat cu ajutorul lui nu-ți dă și sentimentul că deții ceva, ci mai degrabă că ai pierdut.

joi, octombrie 07, 2021

Barcelona este orașul în care peste tot parcă ar fi centru

Am încheiat o nouă călătorie. Pentru aceste timpuri, mi se pare foarte mulțumitor că a fost posibilă.
Barcelona este orașul în care peste tot parcă ar fi centru. Oriunde am umblat în cele șapte zile ale vizitei noastre aici animația era în toi, stațiile de autobuz și de metrou la îndemână, parcurile îngrijite, punctele de vizitat răsărite ca din pământ, terasele primitoare, străzile, piețele, bulevardele foarte vii, iar lumea hotărâtă parcă să treacă mai repede peste impasul pandemic și să uite că a trebuit să se confrunte cu el. Chiar dacă rata de vaccinare în Spania este foarte bună, de peste 80 %, în interioare încă se poartă masca obligatoriu, iar în locurile aglomerate în aer liber cei mai mulți preferă, la fel, să poarte masca. Între spiritul comunitar și individualism ei au ales prima opțiune. Rezultatul? Degrevarea serviciilor de urgență, scăderea numărului de decese și revenirea la un stil de viață aproape ca înainte. Când văd ce este la noi, mă apucă tristețea. Este pentru a treia oară când vizităm Spania, iar impresia mea este și acum, cum a fost de fiecare dată, a unei țări care știe să-și valorifice resursele, care îmbină pragmatismul și hărnicia cu viața lejeră și poezia. Calmul și lipsa de crispare sunt dominante în peisajul străzilor, iar viața, așa cum se vede, este aici o valoare în sine adevărată care merită îmbogățită și apărată. Mi-ar plăcea să trăiesc în această țară măcar o vreme, un an sau doi și să uit de situațiile anapoda din absurdistanul de la noi, dar aceasta este acum doar o idee. Am dat o fugă într-o zi, cu trenul, și până la Figueres-ul lui Dali, ceea ce a fost o încântare, dar în Barcelona am văzut și am trăit atât de mult în numai o săptămână încât parcă a fost o lună: portul și plaja Barceloneta, Sagrada, Muzeul Picasso, Muzeul Național de Artă, Muzeul Etnologic, Palatul Muzicii, Las Ramblas-ul, Parcul Güell, minunăția de zeci de străzi și piețe. Am stat chiar și la o fiesta cu temă medievală și am înțeles cum lucrează memoria peste timp și transformă istoria în prilej de sărbătorire. Oriunde s-a putut am scris pe carnetul pe care l-am avut mereu la îndemână, iar poemul meu călător a căpătat contur. Sunt multe de spus, dar rămâne să revin cu alte ocazii sau rememorări în timp.

luni, octombrie 04, 2021

Performerii stradali și târgurile de vechituri

Mă emoționează performerii stradali, am scris într-o postare recentă, pentru că arta lor e directă și așteaptă recunoaștere și o plată simbolică pe loc. Este multă poezie în această formă de expunere care ne oprește o clipă pentru a vedea rostul alergăturii noastre neobosite pentru cele materiale.






La fel, târgurile de vechituri, pentru că lucrurile care au avut locul lor cândva în niște case și sunt acum de vânzare pe niște mese, amestecate între ele, spun povești de viață, mai limpezi sau mai încifrate, oricum niște povești despre timp și sensul vieții pe pământ.




duminică, octombrie 03, 2021

Fira Medieval a Creu Coberta (Barcelona)

Fira Medieval a Creu Coberta, o sărbătoare importantă pentru Barcelona, se întâmplă acum la sfârșit de septembrie și început de octombrie, iar noi am fost norocoși să fim aici și să și locuim chiar lângă Carrer de Creu Coberta, o stradă nesfârșită care se umple în aceste zile de mii de oameni dornici de distracții, care vând și cumpără, iau masa și stau la un pahar (cu mare chef de vorbă, am remarcat), se uită la spectacole cu subiecte inchizitorial-medievale (în care acum binele învinge răul, iar acuzații sunt eliberați, după lupte, în aclamațiile mulțimii), se plimbă, se bucură pur și simplu de viață. Impresionante spectacolele (voi posta separat, poate chiar azi, două-trei foarte scurte înregistrări) în care actorii pun multă pasiune și își iau foarte în serios rolurile, iar spectatorii participă, strigă, țipă, aplaudă! La fel concertele de muzică locală, care dau și mai multă culoare sărbătorii. Am stat și noi până mai târziu încântați de bucuria oamenilor și mulțumiți că am avut șansa de a fi aici la un astfel de eveniment.

vineri, octombrie 01, 2021

Muzeul-Teatru Dali din Figueres

A trebuit să înfruntăm greva spaniolă a căilor ferate, cu slalom printre puținele trenuri disponibile, pentru a ajunge azi, plecați de dimineață din Barcelona, la Figueres, la Muzeul-Teatru Salvador Dali.
Și a meritat pe deplin, pentru că rar am văzut un muzeu (un loc) dedicat unui artist mai bine organizat (în sens de spectaculos) ca acesta. Am găsit aici o mulțime de lucrări ale faimosului excentric al secolului, inclusiv autoportretul cunoscut. Ne-am bucurat enorm de apropierea de capodopere, de spiritul unui artist unic pentru care timpul devenise atât de material încât până și ceasurile se scurgeau peste tot în tablourile sale.
O vizită pe care nu o voi uita niciodată!

joi, septembrie 30, 2021

Catedrala uimitoare a lui Gaudi

S-au spus multe cuvinte la superlativ despre această catedrală uimitoare a Barcelonei și despre creatorul ei genial Gaudi. Toată povestea este, la fel, impresionantă.

Noi suntem doar mulțumiți că am ajuns să o vedem în această viață. Și nu știu, poate că o să scriu cândva-ceva în legătură cu acest moment important pentru noi, Iuliana și cu mine, măcar un poem, ceea ce nu înseamnă desigur mai nimic, dar este sigur că mă voi gândi adesea la această creație și la această zi.
Cei care ați vizitat Sagrada Familia știți despre ce încerc să tot spun aici, pentru că am sentimentul că nimeni nu poate rămâne indiferent la vederea ei.

miercuri, septembrie 29, 2021

Călătoria se trăiește, dar se și scrie uneori, ca poezia

Călătoria se trăiește, dar se și scrie uneori, ca poezia, iar amestecul de trăire și scris ne poate oferi, pe seama incursiunilor în lumea noastră colorată, un plus de înțelegere.
Compar emoţia dinaintea unei noi călătorii cu aceea din momentul în care cumperi o carte pe care ţi-ai dorit-o şi abia aştepţi să ajungi acasă şi să începi să o citeşti.
În plus, călătoria te implică pe mai multe planuri. Trebuie să te mişti din zona de confort, cum se spune acum, să ţii cont de rezervări, orare, să ai în vedere bagaje şi formalităţi, să parcurgi distanţe, cu avionul, cu maşina, cu bicicleta, pe jos, să te documentezi cât de cât despre locul în care ajungi, să faci poze, să vorbeşti poate cu unii oameni pe care îi întâlneşti, să participi, cu alte cuvinte, la propria aventură. Şi mai ales să ai norocul ca omul drag de lângă tine să fie pe aceeaşi lungime de undă (sau mai degrabă în aceeaşi doagă în neliniştea de a porni la drum şi în dorinţa de a împărtăşi bucuriile peregrinării.
Călătoria este pentru mine, poate mai mult decât lectura, şansa unei breşe în zidul invizibil al vieţuirii obişnuite, întruchiparea maximă a poeziei trăite, posibilitatea de a cunoaşte frumuseţea fără egal a lumii himeric-reale în care ne este dat să trăim.
Iar apropierea de momentul aterizării la Barcelona îmi dă acum o senzație de trăire pe viu a unei experiențe livrești încercate cândva în trecut și aproape uitate, în poemele lungi ale primei tinereți, sentimentul de aducere la nivelul zero a vieții imaginare.

duminică, septembrie 12, 2021

Un roman este o construcție pe care trebuie să o ridici de unul singur

Scrierea unui roman este o aventur
ă la care eu unul m-am încumetat de câteva ori, aș zice cu destul de multă inconștiență, pentru că este nevoie și de așa cevaCă a meritat de fiecare dată încercarea e adevărat, recunosc, dar asta o pot spune acum, după ce s-a consumat și s-a împlinit efortul, după ce editori de top le-au publicat, după ce destui critici au văzut ce era de văzut, după ce atâția și atâția cititori mi-au transmis impresiile lor bune și foarte bune. 
Un roman este ceva atât de complicat și sofisticat, atât de anevoios și la risc, atât de bizar ca realizare umană încât probabil că romancierii ar merita un statut special de ființe rare, nu știu, un fel de lege de protecție ca pentru speciile pe cale de dispariție. :) 

miercuri, august 25, 2021

Marea cu sarea înțelegerii

Una din părţile bune ale acestei poveşti legate de scris, de scrisul prozei mai ales, este că nu te scoate din realitatea în care trăieşti, pentru că trebuie mereu să ai un ochi deschis asupra a ceea ce se întâmplă în jur şi mai departe în lume, pentru exerciţiul observaţiei, atât de necesar unui prozator. Spre deosebire de un poet (iar în ce mă priveşte - slavă Domnului! - am experimentat şi povestea poeziei), un prozator nu trăieşte ataractic, nu se rupe de realitate, nu se abandonează cu totul universului pe care îl crează. El trebuie să facă naveta între viaţa lui şi viaţa din roman permanent. Altfel, substanţa prozei sale se poetizează, se infuzează liric, ajunge să opereze cu alte mijloace, străine de scopul cu care pornise încă de la prima frază a romanului. Dacă un poet e mai mereu absent din propria viaţă (pe care, culmea, o înţelege foarte bine), un prozator e foarte prezent pentru că simte că substanţa scrisului său vine din cotidian, nu din viaţă aşa la modul absolut, ca în cazul poeţilor.

marți, august 24, 2021

Oamenii prietenoși ne fac viaţa frumoasă

Starea de bine, mulţumire şi sănătate pe care o trăim uneori o datorăm în cea mai mare parte oamenilor prietenoşi. Ei ne fac viaţa frumoasă şi dau sens zilelor noastre pe pământ. A reuşi să-i cultivăm şi să-i păstrăm în preajmă este în primul rând un dat natural care vine din structura caracterului nostru, dar şi o artă care se învaţă. Tot aşa cum a-i evita pe cei ostili şi invidioşi este un semn de conştientizare a unicităţii trecerii noastre prin această lume, a valorii timpului care ni s-a dat şi a obligaţiei pe care o avem faţă de noi înşine de a nu risipi darurile primite. Încercarea de a-i schimba pe cei incapabili de sentimente pozitive nu e tocmai lipsită de rost, dar s-a dovedit din păcate mai mereu ineficientă. De aceea, cel mai înţelept este probabil să ne înconjurăm, atât cât stă în puterea noastră, de oameni de treabă şi, la fel, să păşim pe partea cealaltă a drumului atunci când suntem pe cale să-i întâlnim pe cei falşi, prefăcuţi sau agresivi de-a dreptul. Este aici, poate, şi ceva din legile autoconservării, dar şi o metodă de limitare a efectelor răului în lume.

vineri, august 20, 2021

Pagini pe care le-ai scris cândva

Toate lucrurile peste care treci în grabă și pe care le dai la spate cu gândul că ai scăpat de o povară au obiceiul să-ți iasă în față când te aștepți mai puțin, ca o surpriză plăcută cel mai adesea. Pagini pe care le-ai scris cândva și despre care ai crezut că nu sunt prea izbutite capătă azi, la o nouă lectură, valoarea pe care o aveau și pe care nu ai văzut-o. Toate bune și frumoase până aici, numai că deși valide literar ele și-au pierdut ceea ce aș numi conexiunea la timp și plutesc așa parcă într-o zonă de graniță, unde totul poate căpăta sens sau se poate pierde ca și cum nu ar fi fost niciodată.

miercuri, august 18, 2021

Un punct de sprijin în Univers

Locul în care te-ai născut şi ai crescut înseamnă mult. Este un punct de sprijin în univers la care te duce gândul mereu oriunde te-ar purta paşii în această lume. Iar noi, românii, suntem păcătoşi, sentimentali, vai de capul nostru la acest capitol. Ne este dor şi de nucul din grădină, şi de buruienile de pe marginea şanţurilor, şi de pietrele de pe malul râului din faţa porţii. Mă uitam cu ani în urmă, pe când mă aflam într-o rezidenţă literară germană, cu sentimente amestecate, de admiraţie şi compasiune, la nişte prieteni britanici care nu păreau absolut deloc atinşi de boala aceasta a dorului de casă, de care noi suferim amarnic. Pentru ei, lumea întreagă era casa lor. Întâi am zis că este mai bine aşa cum sunt ei. Apoi, mergând pe acest fir al gândului, chiar am conchis în sinea mea că ei au în fond puterea de a-şi ţine sub control sentimentele şi tendinţa de confesiune, ceea ce este o calitate. În fine, m-am gândit şi la ceea ce pierd, totuşi, în viaţă în lipsa acestei trăiri emoţionale de care noi părem copleşiţi când suntem departe, plecaţi. De fapt, nici nu ştii cum este mai bine.

marți, august 17, 2021

Conştiinţa cauzelor bune

Curajul, puterea sufletească şi demnitatea au rădăcinile în viabilitatea şi temeiul civic-moral al planurilor şi idealurilor. Tupeul e manifestarea minciunii, falsului, individualismului şi proastei-creşteri. Nimic nu ne susţine mai bine în această lume deloc lipsită de nedreptate şi impostură decât conştiinţa cauzelor bune şi drepte, a celor care au pur şi simplu legătură cu oamenii. Pe ea se reazămă rezistenţa în munca de fiecare zi, trecerea peste dificultăţi, capacitatea de a îndura umilinţe. Dacă mai este şi credinţă, e şi mai bine, se poate merge fără teamă înainte, pe drumul bun.

duminică, august 15, 2021

Eram pe atunci (şi sunt şi acum) tulburat în special de muzica lui Beethoven

Toată adolescenţa, la începutul anilor optzeci, am trăit cu muzică simfonică şi cu lecturi care mă scoteau din realitatea vieţii de zi cu zi şi îmi umpleau sufletul de speranţă.
La un moment dat mă aflam în practică la spital, la chirurgie, ca elev al unui liceu sanitar, la Bacău, şi îngrijeam cu devoţiune zi de zi un pacient care căzuse cu bicicleta şi avea numeroase răni pe o parte a corpului. Era un violoncelist de la Filarmonica din Bacău căruia în discuţiile noastre i-am spus cât de mult iubesc concertele lor din fiecare vineri (la care mă duceam sărind gardul de la cămin), cât de mult însemnau ele pentru mine. La sfârşitul celor câteva săptămâni de îngrijiri, m-am pomenit din partea lui cu unul din cele mai frumoase cadouri pe care le-am primit în viaţă: un abonament permanent la Filarmonică.
Eram pe atunci (şi sunt şi acum)
tulburat în special de muzica lui Beethoven. Eram scufundat complet în simfoniile, concertele şi sonatele lui.
Cum lucrurile se leagă în viaţă, Dumnezeu mi-a dat această şansă să ajung, în 2011, la casa din Bonn a celui a cărui muzică se confundă în memoria mea cu adolescenţa trăită în oraşul lui Bacovia.
Şi îmi aduc aminte cu plăcere de acel moment german, pentru că mi-a arătat că lucrurile se leagă în viață în cel mai misterios mod posibil și că tot ceea ce trăim poate avea un sens nu numai pentru clipa prezentă, ci și pentru mai târziu sau în absolut.

Scriu pentru că motivaţia mea nu ţine de lumea exterioară

Sunt întrebat uneori cum reuşesc să scriu, mai precis cum reuşesc să mă mobilizez în fiecare dimineaţă pentru a-mi continua paginile în condiţiile în care tendinţele (trend-urile) lumii din jur sunt cum sunt, în care manelizarea, dezalfabetizarea, deculturalizarea prind parcă tot mai mult teren, în care nici beneficii materiale nu am de pe urma scrisului.
Răspunsul este simplu, chiar dacă mă surprind şi eu uneori clătinându-mă în convingerile mele: scriu pentru că motivaţia mea nu ţine de lumea exterioară, ci de lumea mea sufletească, de impulsurile şi elanurile mele interioare, dar şi de speranţa secretă că toate astea nu vor dura la infinit şi că oamenii se vor întoarce la viaţa adevărată, la valori, la lectură.

"Fantoma sanatoriului"

Acesta este "muntele vrăjit" din viața mea și din scrisul meu, din aproape toată poezia primei tinereți și din romanele "Feri...