Vasile Baghiu
Imaginile
ca noduri ale plasei (poetice) de prins realitatea*
Cronică apărută în revista Vatra (3-4,
2025)
Imaginea este primul lucru care atrage atenția în volumul „între timp îți vezi de viața ta” (Junimea, 2020) de Cristina Hermeziu. Imaginea ca diversitate a lumii. Citind această carte, ai parte de experiențe lirice pe o gamă diversă, lectura este o excursie printr-un univers fragmentat, deși unitar.
Parcurgi poemele unul după altul prins de jocul observației
și al reflecției minimale, dai peste aluzii social-culturale, iei seama la mici
bruioane de artă poetică, te plimbi împreună cu poeta printr-un Paris secvențial,
urmărești avatarurile domestice ale unei feminități prinse în mișcarea
întâmplărilor, te duci în trecut pe firul memoriei afective, faci toate aceste
incursiuni psiho-narative poem cu poem, dar peste tot întâlnești imagini care
mizează, expresionist (în sensul subiectivității și al caracterului viu și
adesea chiar straniu), pe impactul pe care orice fragment brut de realitate îl
are în ecuația poetică.
Imaginile sunt dominante în corpusului textual al volumului, fie prinse în clama metaforelor (“ca să-mi port trupul/ strălucitoarea lui stalactită transparentă/ prin lumea oarbă”), fie în funcționalitatea lor autonomă („cât pune pe covorul rulant borcanul cu miere/ conserva de ton 3 lujeri de praz o lămâie/ recită les choses de perec”), puncte de legătură ale unei țesături cu ochiurile strânse, prin care pot trece fragmentele mici ale trăirii, amănunte care țin de rutina cotidianului, dar nu și pasaje ale unei „existențe sub asediu” (cum scrie Alina Purcaru pe una din manșete) și nici fragmentele din “timpul personal, smuls timpului depersonalizat” (după expresia inspirată a lui O. Nimigean de pe coperta a patra).
Miza este una cu succes, pentru că a fost verificată în timp,
căci „imaginea este câmpul propriu al poetului”, lucru confirmat nu numai de
cei vechi (precum De Sanctis în acest citat) și de atâția poeți ai imageriei
debordante pe care i-a cunoscut istoria literară, ci și dintre cei mai noi
(precum optzeciștii noștri) și inclusiv în perspectiva foarte recentă a „lecturii
la distanță” (F. Moretti) care poate revela intenții și semnificații, altfel invizibile
pentru „close reading”.
Astfel, frecvența mare a referințelor la ambientul parizian
vorbește poate nu numai despre faptul biografic al vieții în marele oraș, dar
și despre poezia unei melancolii filtrate cultural, inclusiv prin expresiile
franțuzești împrăștiate peste tot ca niște frunze la început de toamnă pe o
alee de parc: „uleiul încins al Senei// spre seară/ lama aproape rece// mirosul
de iarbă coaptă”; “(m-am strâns în mine/ în metroul 6/ ticsit de americani/
frumoși și guralivi)”; “c’est beau l-amour/ strigaseră băieții din cité!
cu tricouri ronaldo”; „pulsând ca un neon defect în catacombele stinse
ale orașului lumină„; „tot praful grunjos din jardin des plantes/
acoperișul hâd în formă de dragon al unui centru comercial”; copacii? niște
circari la drumul mare/ păsările ocupaseră malurile Senei”.
Uneori, secvențele fulgurante amintesc de formele fixe
japoneze, iar acest detaliu conferă o notă în plus de exotic întregului demers
poetic, dar și filigranează perspectiva pe firul esențializării discursului: „ca
pe niște scrisori/ peste preș/ la intrare// vântul/ așează/ frunze/ pe râu//
s-a dus vara”; „cum vezi tu că vine el/ spre tine timpul// ca puful de
mesteacăn/ pornit prin lume/ transparent și vioi// (închizi ochii/ ca în fața/
unui bolid)”.
Această esențializare a discursului poetic vine, psihologic,
din muțenia melancoliei îngreunate de starea de neașezare călătoare, din
feminitatea fragilă adusă mereu sub un nor de anxietate crepusculară, din “zvonul
că toate țările/ migratoare/ fuseseră rase de pe/ hărțile lumii”. Este o miză
încrezătoare pe efectele puternice ale sugestiei și simbolului, pe debarasarea
de ornamente și cultivarea secvențialului: spăl geamurile// în parcare/ un tip
cu rucsacul în spate/ duce un mănunchi/ de pătrunjel// e primăvară”.
Cu toate riscurile de-substanțializării, pe care uneori nici
nu reușește să le depășească și astfel unele pasaje ajung să sune a gol („cine
ești/ întrebi cu un fel de tandrețe// sunt/ din țara albă/ cu femei/
transparente”), să se învârtă ca o morișcă a filozofării retorice (“ce fac
oamenii/ împreună/ când nimeni/ nu urlă/ cu urletul altuia// când nimeni nu-și
amintește/ amintirile altuia// ce fac oamenii/ împreună/ când nimeni/ nu
îmbătrânește/ în cartea altuia”) sau să pună accente dramatice unde nu există
dramă („perfectă clipa aceea/ în care/ mi-am înfipt/ picioarele pe pământ//
perfectă clipa aceea/ în care/ am dat inima mea/ la câini// și n-am lăsat/ n-am
lăsat// să se vadă/ nimic”).
Aceste alunecări nu sunt însă numeroase, căci substanța
cărții se trage din urmărirea atentă a efectelor, pe care Cristina Hermeziu le
stăpânește nu doar intuitiv, ca urmare a sensibilității sale poetice naturale
evidente, ci și pe seama unor solide achiziții teoretice. Și aici este, mi se
pare, și un alt aspect important de remarcat: talentul poetei de a evita
înăbușirea lirismului, de a se opune tentației de “intelectualizare” a explorării poetice.
Imaginile sunt regine ale textelor, indiferent de teritoriul-viață din care provin, alcătuind o rețea în care încape întreaga realitate. Dragostea însăși este pusă în aceeași lumină a secvențialului, ca și cum viața și iubirea sunt alcătuite dintr-o colecție de flash-uri care ne ajută, dacă avem puterea de a le vedea, să înțelegem mai mult, în orice caz suficient cât să fim împăcați sau melancolic-resemnați. Persoana iubită, un personaj deopotrivă misterios și familiar căruia i se adresează poeta sau pe care îl invocă, este parte din peisaj, martor al consemnării unui fel de înserări a lucrurilor și a lumii amintind uneori de Trakl, dominanta volumului: un săculeț brodat/ plin cu oase/ ascuțite ca niște pioleți/ (a spus în timp ce-mi mângâia pielea); îmi plac ciorapii tăi// covrigiți ca un câine fidel/ uitat de stăpân/ la ușa magazinului/ îmi plac ciorapii tăi/ ai spus// (ce te-am mai crezut); gările se împrăștie în urmă/ ca niște confetti luate de vânt// și azi mă întreb/ cum scriai tu/ pe cel mai îngust peron din lume/ saint-michel).
Cristina Hermeziu reușește cu acest volum, „între timp îți
vezi de viața ta”, să treacă de nivelul de suprafață al cuvintelor, pe care le
instrumentează economic pentru a explora ce este în acel “dincolo”, un spațiu
în care regăsim privirea melancolică a înțelegerii – și poate a resemnării – pe
seama unei imagerii bogate și a unei lucidități în acord cu epoca.
*Cristina Hermeziu: „între timp îți vezi de viața ta” (Junimea,
2020)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu