Vasile Baghiu
Echilibru & coordonare cu ajutorul poeziei
Familia, nr. 6/ 2025, AICI
O viață activă, așadar, de poet și scriitor al acestor timpuri, pe care, de altfel, le prinde în versuri despovărate de ornamente. Cum se poate observa și în cel mai recent volum al său, Sindromul Joubert, în care cuvintele sunt aduse la zi, iar limbajul capătă adesea acel caracter informal, direct și colocvial care poate trece de orice nivel de percepție: „Atâta știu, că până jos/ eram un văr de-al treilea/ din Urzica mare. Și ziceam// da doar ca să fie drumul/ mai ușor. Grea pentru/ cât de slabă. Pătura –// în care mai cărasem/ și Sony-ul din ’90 când/ ne venise rândul// pe liste – rugoasă/ înfășa un înveliș/ al cuiva care era// oriunde în altă parte./ Și eu știam că nu eram/ un văr/ dar nu știam exact cine.” (Pătura)
Iar această adresare directă, pe care poetul o prețuiește și o valorifică + (din știință, dar și din intuiția de poet) vine și pe linia umorului, în doze fine, mici, cât să nu strice întreaga desfășurare de forțe textual-emoționale întunecate: „Femeile se mișcă prin încăpere și-s îmbrăcate giugiuc/ vorbind într-una despre George Coșbuc.” (Cântecul de dragoste al lui Adrian T. Sandu) În care și rimele au rolul lor știut, amintind parcă de poemele ritmate și rimate ale unui congener de-ai săi, Tudor Crețu: „Casa Regală se adunase la o poveste cu tâlc./ prințesa a tăcut mâlc.// După ce-am luat boabe ultima oară/ am știut cum și unde-o să doară.// Când mâța și potaia se simțeau/ bine, am făcut o poză cu tine.” (Arghy)
Este colocvialitatea care ține poezia departe de solemnitatea anti-lirică, de stil vechi, felul firesc al oamenilor de a vorbi în situații de fiecare zi, cu multă substanță „involuntară”, maniera de a spune lucruri importante cu aerul că nimic interesant, special sau important nu se întâmplă, nici măcar atunci când este vorba despre timpuri trecute: „În ziua aia nu știu cine/ pe cine a salvat. Ne salvam unii/ pe alții, ne bolboroseau în cap/ fraze despre regii medievali,/ ușuraticele menajere care-și desfăceau/ corsetele după antreu, clovnii/ muribunzi la semnul opozabilului,/ lumânările care duhneau a grăsime/ de oaie, forfota servitorilor.” (De ev mediu)
E mai degrabă o combinație de umor direct și ironie subțire, îndatorată – într-un poem, de pildă – recurgerii la parodia la Cântecul de dragoste al lui Alfred J. Prufrock de T.S. Eliot, cât să nu dilueze „tonul profetic” – pe care îl observă, cu temei, într-o cronică, Dana Zetu – și să nu coboare poezia din podul metafizic în salonul glumelor și giumbușlucurilor, al seninătății râsului, care, totuși, în poezie, în opinia lui Sorin Despot, care a scris, de asemenea, despre acest volum, „are darul de a destabiliza receptările tradiționale și a angaja cititorul în moduri inovatoare“.
Este ceva adevăr aici, care se trage din discuția mai veche (pro vs. contra-umor în poezie) a teoreticienilor, în care primii susțin că prin umor este protejată vulnerabilitatea, iar poezia devine mai umană, în timp ce aceia din a doua categorie, între care și cunoscutul poet englez, au serioase rezerve susținând că umorul, dacă nu e foarte bine controlat, poate dilua gravitatea, poate sabota tonalitatea adâncă a poeziei.
Totuși, în acest volum, Tiberiu Neacșu merge mai degrabă pe o dominantă a dezechilibrului și fragilității, nu una a comicului și, prin urmare, nu este cazul să inventăm probleme acolo unde nu sunt. Și face asta nu în sensul strict al unei boli, ci ca o condiție poetică permanentă, ca o idee de trăire poetică (heideggeriană) în timpurile date, ca o „instabilitate neurologică” a discursului, ca o ipostază himeristă a spulberării spațiului și timpului (la fel ca în poemul îndatorat motivului călătoriei, Scrisoare de pe Jabel Hafiz), în care memoria, percepția, identitatea și afectivitatea, cu trecutul și prezentul, cu viitorul chiar (al morții), cu flash-urile actualității, trec printr-un filtru aproape clinic: „Oamenii și morții/ nu zic nimic – ce să zică.// Mă apropii de tine și cânt –/ așa prin pământ stau mâinile, așa/ peste tine au sărit ca niște taximetriști beți/ amintirile, și oriunde ai fi – ce să zici.// Cineva obsedat de tine va vorbi despre oameni/ și despre carnea lor perfectă,/ despre cum un procent însemnat au organe/ atrofiate – mai ales organul poeziei, zici,/ și eu nu zic mare lucru – ce să zic.” (E o seară obișnuită)
Nu întâmplător, poate, titlul Sindromul Joubert evocă o maladie rară, cu efecte asupra coordonării și echilibrului – două teme care, aduse în poezie, pot desemna tocmai tensiunea multor contrarii, a formei cu dezordinea, a logicii cu incoerența, a ceea ce se poate exprima cu ceea ce scapă mereu limbajului. Pentru că Neacșu explorează în acest volum nu doar limbajul colocvial și structurile poetice libere, ci și o formă de vulnerabilitate lucrată poetic – aceea a unui eu instabil, parțial dedublat, mereu conștient că realitatea este mediul său artificial.
Uneori, formulările nu-i ies, patinează ca pe gheață, gâfâie ca într-o cursă de trail montan, devin semnificant fără semnificat, vorba structuraliștilor, dar parcă și asta vine ca o confirmare a dezechilibrului pe care îl pune intenționat în ecuația poetică. E ca și cum poetul ar forța uneori limita sensului tocmai pentru a-i testa rezistența, lăsând cititorul să caute echilibrul printre fragmentări, salturi de ton, sugestii și întreruperi de logică ce țin mai degrabă de un refuz deliberat (avangardist) al coerenței decât de lipsa ei: „Într-o casă goală se intră cu o atitudine/ proaspătă. Lampa bubuie de insecte/ și praful respiră din planta uscată. Parchetul/ se cască și rupe din pereți plinta de plastic…” (Strada Ofrandei)
Poezia devine o tehnică de supraviețuire într-un corp care nu mai stăpânește comenzile, dar și o încercare, să zicem, de a reînvăța mersul și re-asamblarea părților, ca după o traumă: „Într-o păturică împrăștiată creierul/ meu visează dragline și skrepere./ Mă întorc din când în când spre el/ mirosind a motorină…”. Această dedublare a percepției pare una din laturile distinctive ale cărții – poetul se scrutează de la distanță, ironic, dar și cu o reținere melancolică, uneori chiar cu tandrețe față de propria neputință: „Stau pe marginea unui lac și privesc/ rațele cum se canibalizează. Am pierdut/ și nu mai știu ce să fac, așa/ că le hrănesc cu pâine tare.” (Sunetul industrial și apusul)
Discursul se fragmentează în secvențe scurte, detalii aparent nesemnificative, imagini bruște. Există, pe alocuri, o impresie de haiku urban, unde poezia se reduce la un minimum necesar, păstrând totuși impactul, adesea chiar mai puternic: „Atunci am auzit, în sfârșit/ orașul megaloman cu toate/ organele bolnave aranjate frumos.” (De ev mediu)
Interesant este felul în care Tiberiu Neacșu îmbină fragmente de cultură populară, deopotrivă rurală și urbană (reminiscențe din anii ’90-2000, Sony-ul, listele de așteptare, mărcile de mașini sau de aparatură) cu un ton aproape profetic, dar golit de emfază. Acest metisaj – consemnat și de Ștefan Manasia pe coperta a patra – nu este acela al unui „poet vizionar” în sens romantic (el chiar spune într-un interviu că ar trebui să scăpăm de romantism și de concepte precum geniul), ci mai degrabă al unui „poet disfuncțional”, care traduce stările de dezechilibru ale unei epoci în limbaj personal, fără să ridice vocea, chiar dacă fără să evite tensiunea. Cu o sensibilitate care refuză patetismul, Neacșu își creează un spațiu poetic cu destul nuanțe originale, în care fragilitatea e recunoscută, dar nu deplânsă: „Dintr-un Ford se-aude Rihanna în boxe/ și-un șofer de autobuz pe care scrie Gara de Nord vorbește// cu soția sa Ana…” (Poem de dimineață)
Deși s-ar mai fi putut lucra la unitate, cartea nu este, totuși, o simplă colecție de poeme, ci mai degrabă un jurnal liric al dezechilibrului cotidian, al încercării de a menține mersul, ritmul și sensul într-o lume unde orice urmă de coerență e subminată. Este o poezie „de margine”, ca a unui concitadin craiovean al său nouăzecist, Nicolae Coande, una care face din instabilitate o formă de luciditate poetică sau ontologică, oricum ar fi. Este și organic-visceral-maladivă, ca a altui înaintaș concitadin contemporan, Ionel Ciupureanu.
În Sindromul Joubert, Tiberiu Neacșu nu pune la bătaie o lirică a confesiunii directe, nici o poetică a gesturilor mari, ci un fel de asumare a dezechilibrului ca stare a omului de azi – în care limbajul poeziei, în loc să repare, pune în lumină fisurile, le înconjoară cu umor, ironie, dar și cu luciditate.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu