Aici nu este despre cât de eroi sunt unii și alții

Cei care dau lecții de morală asistenţilor medicali şi medicilor cum că ar trebui să lucreze în orice condiţii, fără protecţie, fără echipamente, pe motiv că, vezi Doamne, au o profesie de vocaţie, că au depus un jurământ şi aşa mai departe ar fi în stare, poate, să-i moralizeze şi pe muncitorii care sapă şanţuri cum că e normal să rişte să fie prinşi sub pământ (au şi fost cazuri) fără să ceară instalarea acelor parapeți de susținere, că doar aste le e meseria, să-i judece și pe electricieni că nu se ating de fire și instalații fără echipamente izolante, că doar le place să lucreze în domeniul electricității, să le reproșeze aspru și constructorilor că nu se urcă pe schele fără cască și tot așa.
Mai mult, aceştia îi şi judecă foarte aspru pe doctori şi asistenţi pentru demisie invocând povestea cu soldaţii şi războiul. Lasă că nici soldații nu sunt în mod normal trimiși la luptă cu mâinile goale, dar e sigur că toată atitudinea lor miroase a ipocrizie.
E cazul s-o lase mai moale cu morala în legătură cu acești profesioniști ai sănătății și să aplice intransigențele grozave mai întâi asupra lor înșile, apoi, evident, asupra autorităților, da, a autorităților, care de atâta vreme nu sunt în stare să doteze spitalele cu măști, mănuși și tot ce trebuie.
Aici nu este despre cât de eroi sunt unii și alții, pentru că bănuiesc că acești mari moraliști nu ar vrea să-i vadă morți la datorie pe cei în halate albe, ci în primul rând despre cât de mult își respectă statul obligațiile mai înainte de a cere ceva de la cineva, de la cetățeni.

Isterie colectivă întreținută de televiziuni

Un rău deloc neînsemnat în aceste zile mi se pare că îl fac televiziunile, cu știrile și imaginile lor panicarde reluate mereu și mereu, fără să transmită cu adevărat cine știe ce informații, cu multe chestii doar de impact emoțional, cu scenele catastrofale de spital, imaginea aceea grafică mărită a virusului plutind în fundal, declarațiile grave ale specialiștilor epidemiologi care nu oferă niciun dram de speranță, lacrimi și "mărturii-șoc", tanchete ale armatei și militari înarmați pe străzi, fond muzical de alertă și așa mai departe, în fine, cu toată recuzita cunoscută. Peste toate, când ies pe sticlă să-și spună comunicatele lor de ultimă oră, cei care conduc operațiunile împotriva epidemiei își aranjează niște fețe parcă de sfârșitul lumii și își citesc frazele atât de răspicat încât îți vine să te uiți în jur și să te pregătești de ce-i mai rău. Mă gândesc că toate astea întrețin un fel de isterie colectivă care face și mai dificilă situația.

Patriotism la comandă

Faza cu imnul difuzat pe străzi nu cred că este foarte inspirată. Cum să spun? Imnul, steagul, toate lucrurile astea simbolice și chiar sfinte pentru destui nu pot fi puse așa ca la circ și carnaval, ca la iarmaroc.
Mașini cu difuzoare cu muzică de tot felul, cu reclame și așa mai departe au tot trecut pe drumuri în timp, în anii ăștia de tranziție amețitoare, dar imnul nu l-am mai auzit la megafoane pe străzi de la Revoluție.
Totul are o limită. Una este să cânte poporul imnul (pentru că așa simte) și alta e să i se pună pe ulițe la difuzoare. Efectul este unul clar de bagatelizare.
Oricum, mie treaba asta îmi amintește de anii optzeci.
La urma urmei, care-i faza? Cei care conduc țara asta cum o conduc de 30 de ani vor să ne spună cumva ceva despre patriotism? Vor tocmai ei să ne învețe, prin difuzarea imnului pe străzi, vreo lecție de patriotism și nu știu ce? Nu e oare cam mult?

După ce vom fi trecut de această epidemie

Poate că este momentul acum să vorbim și despre cum va trebui să fie în spitale după ce vom fi trecut de această epidemie, pentru că lecția pe care ne-o oferă impasul în care ne aflăm poate fi prețioasă pentru clarificarea unor aspecte cărora nu li s-a dat importanță până acum. De exemplu, faptul că spitalele nu au avut niciodată personal suficient (după standardele internaționale), mai ales asistente medicale și asistenți medicali, lucru care a devenit și mai vizibil în aceste zile.

Când toți vom pricepe că suntem în "aceeași barcă"

Cine are de a face acum, prin natura serviciului, cu oameni care trăiesc fel de fel de situații legate de autoizolare, carantină și internare poate să vadă, dacă nu văzuse până azi, cum arată România aceea "profundă", cum a fost ea numită, a celor care nu au nici mâncare, nici bani, care nu mai au, întorși acasă sau trăitori aici de când se știu, nicio fărâmă de speranță pentru îmbunătățirea lucrurilor în general sau în viața lor. Frică, neliniște, durere sufletească acută, lacrimi, întrebări rămase fără răspuns, dar, pe de altă parte, și multă înțelegere, răbdare, cooperare. Sunt și nervi, indignări, revolte mocnite, disperări necenzurate, încălcări ale regulilor și legilor. Și o imensă sărăcie care domină peisajul. Peste toate, deși sunt nu puține eforturi ale autorităților pentru ținerea sub control a situației, există și disproporționat de multă dezordine, incompetență, hei-rupism, aflare în treabă, rea-credință, rea-voință, băgare în seamă, lipsă de omenie, indolență, ticăloșie, țâfnoșenie, aroganță. Trăim în realitatea zero în care chiar și bogații sunt nevoiți să împărtășească adesea aceleași condiții și aceeași soartă cu săracii, indiferent cât de uimiți sunt că au ajuns așa și câte eforturi fac să iasă din rând, să fenteze. O dramă, de fapt, pe care nu gândeam că o vom trăi, pare să ne unească într-un fel pe care niciun geniu politic nu ar fi putut să îl pună la cale. Speranța va apărea din nou când toți vom pricepe că suntem în "aceeași barcă" și că pentru a ajunge la mal depinde de cât de bine vom reuși să ne înțelegem.

Cadre medicale transformate în victime

Atâta câtă este, revolta asistentelor medicale şi a asistenţilor din unele spitale împotriva situaţiei de a fi expuşi în faţa coronavirusului fără mijloace de protecţie este mai mult decât legitimă. Bravo lor că îndrăznesc să ridice glasul! Nu vă lăsaţi intimidaţi! E dreptul vostru să cereţi condiţii - apropo! - "nor-ma-le" şi speciale de lucru în contextul epidemiei. Ar trebui să punem şi noi presiune pe gurvern şi pe managerii de spitale să facă ceea ce trebuie, adică să livreze urgent, azi, nu mâine, materialele necesare, să facă dezinfecţia ca la carte şi să înceteze cu secretomania şi cu intimidarea acestor oameni. Fără să li se ofere mijloace de protecţie, fără să li se dea mănuşi, măşti, combinezoane, dezinfectanţi, fără să se facă dezinfecţie în locurile din spital pe unde au trecut pacienţi testaţi pozitiv, fără să se ţină seama că aceste persoane merg după serviciu acasă la familiile lor, care nu au nicio vină să fie şi ele expuse, cadrele medicale sunt transformate în victime. Lăsaţi-o pe aia cu sentimentalismul şi eroismul spusă demagogic! Sigur că este şi aşa ceva, eroism, dar mai ales pentru că voi, guvernanţii şi managerii de spitale, nu vă mişcaţi mai repede în povestea aceasta şi între timp se îmbolnăvesc şi riscă să moară aceşti oameni care ar trebui să ne ajute pe toţi!

"Metoda himeristă" pare că s-a gripat

Să văd dacă mai funcţionează acum "himerismul poetic", după ce mă învăţasem în ultimul timp cu unele călătorii pe bune, cu potrivirea dintre poezia trăită şi poezia scrisă. În prima tinereţe, în izolarea impusă de dictatură şi pe seama retragerii asumate la sanatoriu pentru a îngriji bolnavi, a mers foarte bine "metoda", am "călătorit" în voia cea bună prin Japonia şi Australia, prin America de Sus, chiar şi în China, fără absolut nicio limită. Dar pe unde nu am ajuns? Poemele din acele timpuri stau mărturie. Ei bine, acum, cu restricţiile acestea de circulaţie, cu anularea unor minunate planuri de voiaj, cu toate barierele, fizice şi psihologice, apărute între timp, amestecate, "metoda himeristă" pare că s-a gripat. Merg la serviciu având o slujbă în sistemul medical, dar lucrurile par să se restrângă, să treacă pe ralanti, să devină atît de reale încât imaginaţia începe să se retragă spăşită în colţul ei, cuminte. Totuşi, încă n-aş da pierdută bătălia pe acest teren. Se văd şi raze de speranţă. Vom trece noi cumva şi peste această năpastă şi vom putea zâmbi din nou prezentului, real sau himerizat, cum o fi.

Fără lucruri elementare precum mănuși, măști, dezinfectanți

Sistemul de sănătate e punctul cel mai nevralgic al guvernărilor post-decembriste. Și unul care le definește. Absolut toate guvernele au lăsat de izbeliște spitalele, odată cu oamenii care lucrează în ele, medici, asistenți, infirmieri, brancardieri. Cu personal mereu insuficient (de câteva ori sub standardele internaționale raportat la numărul de pacienți), spitalele nu au avut cu adevărat niciodată de la guvernanți undă verde la angajări, una dintre căile prin care s-ar fi putut face o schimbare reală în privința calității îngrijirilor, în afară de investiții în infrastructură. Deși susține financiar cel puțin câte o școală sanitară postliceală în fiecare județ (la care se adaugă încă vreo trei sau patru astfel de școli în sistem privat), statul nu folosește absolvenții, o resursă umană extrem de prețioasă, ci preferă să-i lase să emigreze spre Vest sau să-i ignore. Este ca într-un film absurd și cinic. A fost de fapt o mare bătaie de joc la vedere timp de 30 de ani în această poveste, iar consecințele, deși au fost mereu resimțite de pacienți, abia acum ajung să fie cu adevărat la lumina zilei, cu ocazia acestei pandemii. E punctul zero al batjocurei, nu se poate mai mult, pentru că se vede deja, chiar de la începutul molimei, că spitalele sunt depășite, sistemul întreg de sănătate e depășit. Fără lucruri elementare precum mănuși, măști, dezinfectanți, aparatură de bază, pe deasupra și cu oameni puțini, mă tem că lucrurile se vor înrăutăți. Iar noi toți vom fi prinși, ca întotdeauna, la mijloc.

O surpriză plăcută

Mihai Iovănel (într-o postare FB):
"am descoperit de curând poezia lui Vasile Baghiu din anii 90. adică o citisem în facultate într-o antologie de la Vinea și rămăsesem cu niște impresii pozitive și vagi. însă acum am avut revelația unuia dintre cei mai buni poeți români de după 89. primele lui trei volume - „Gustul înstrăinării” (1994), „Rătăcirile doamnei Bovary” (1996), „Febra” (1996) - sunt rupere (mai ales ultimul). dacă ar fi publicate azi ar fi văzute ca evenimente. sper să fie reeditate cândva, mai ales că Vasile Baghiu n-a prea avut noroc cu receptarea, mai bine zis cu reproducerea ei dincolo de anii 90, când s-a scris destul de mult și elogios despre el. 

reproduc în continuare poemul „Febra”, căruia momentul pe care îl traversăm îi adaugă efecte de sens tulburătoare:

E primăvară, cred, e-un ied fragil și patruped
Ce mi se zbenguie în creier,
Aș vrea să ies și să cutreier, pe-afară-s școli și strade și ocheade,
Dar eu sunt cam bolnav, și-aș vrea să plec,
Dar dorm în miros de cloroform și cianhidrine,
Prin paturi zburătoare, prin încăperi hexagonale din benzine,
Acuma moartea nu mai vine

Epidemia aceasta ne aduce la punctul zero

Epidemia aceasta ne aduce la punctul zero, ne forțează să regândim viața în termenii ei de bază. Suntem vulnerabili și depindem unii de alții. Se vede, de exemplu, că banul e important numai în măsura în care ne asigură existența aceasta de la firul ierbii, așa cum bănuiam, pentru că în rest e vânare de vânt, vorba cântecului. Totul se resetează acum în termeni simpli, iar planurile pe care ni le-am făcut și atâtea eforturi de construire a unui drum se surpă ca niște castele de nisip. Visuri de călătorii și de vacanțe se amână, creativitatea se retrage umilită în colțul ei, iar bucuria întâlnirii și revederii cu prieteni se pune pe stand-by, Este probabil momentul în care dacă ne pasă de semeni se vede în comportamentul nostru, de exemplu în grija de a nu răspândi virusul. Epidemia e un test prin care gesturi mici, cum ar fi spălatul pe mâini sau autoizolarea asumată în caz de suspiciune, pot face diferența. Trecem printr-o încercare în care politicul și economicul sunt, cum rareori se întâmplă, mult mai neînsemnate decât umanul, iar această poveste a neliniștii, fricii și disconfortului conține partea ei bună de care poate că nici nu ne dăm seama: șansa de resetare a unor valori. Vom înțelege sigur mai bine când vom fi ieșit teferi și vom putea să povestim relaxați despre cum a fost.