Catedrala uimitoare a lui Gaudi

S-au spus multe cuvinte la superlativ despre această catedrală uimitoare a Barcelonei și despre creatorul ei genial Gaudi. Toată povestea este, la fel, impresionantă.

Noi suntem doar mulțumiți că am ajuns să o vedem în această viață. Și nu știu, poate că o să scriu cândva-ceva în legătură cu acest moment important pentru noi, Iuliana și cu mine, măcar un poem, ceea ce nu înseamnă desigur mai nimic, dar este sigur că mă voi gândi adesea la această creație și la această zi.

Cei care ați vizitat Sagrada Familia știți despre ce încerc să tot spun aici, pentru că am sentimentul că nimeni nu poate rămâne indiferent la vederea ei.

Călătoria se trăiește, dar se și scrie uneori, ca poezia

Călătoria se trăiește, dar se și scrie uneori, ca poezia, iar amestecul de trăire și scris ne poate oferi, pe seama incursiunilor în lumea noastră colorată, un plus de înțelegere.

Compar emoţia dinaintea unei noi călătorii cu aceea din momentul în care cumperi o carte pe care ţi-ai dorit-o şi abia aştepţi să ajungi acasă şi să începi să o citeşti.

În plus, călătoria te implică pe mai multe planuri. Trebuie să te mişti din zona de confort, cum se spune acum, să ţii cont de rezervări, orare, să ai în vedere bagaje şi formalităţi, să parcurgi distanţe, cu avionul, cu maşina, cu bicicleta, pe jos, să te documentezi cât de cât despre locul în care ajungi, să faci poze, să vorbeşti poate cu unii oameni pe care îi întâlneşti, să participi, cu alte cuvinte, la propria aventură. Şi mai ales să ai norocul ca omul drag de lângă tine să fie pe aceeaşi lungime de undă (sau mai degrabă în aceeaşi doagă în neliniştea de a porni la drum şi în dorinţa de a împărtăşi bucuriile peregrinării.

Călătoria este pentru mine, poate mai mult decât lectura, şansa unei breşe în zidul invizibil al vieţuirii obişnuite, întruchiparea maximă a poeziei trăite, posibilitatea de a cunoaşte frumuseţea fără egal a lumii himeric-reale în care ne este dat să trăim.

Iar apropierea de momentul aterizării la Barcelona îmi dă acum o senzație de trăire pe viu a unei experiențe livrești încercate cândva în trecut și aproape uitate, în poemele lungi ale primei tinereți, sentimentul de aducere la nivelul zero a vieții imaginare.

Un roman este o construcție pe care trebuie să o ridici de unul singur

Scrierea unui roman este o aventură la care eu unul m-am încumetat de câteva ori, aș zice cu destul de multă inconștiență, pentru că este nevoie și de așa ceva. Că a meritat de fiecare dată încercarea e adevărat, recunosc, dar asta o pot spune acum, după ce s-a consumat și s-a împlinit efortul, după ce editori de top le-au publicat, după ce destui critici au văzut ce era de văzut, după ce atâția și atâția cititori mi-au transmis impresiile lor bune și foarte bune. 

Un roman este ceva atât de complicat și sofisticat, atât de anevoios și la risc, atât de bizar ca realizare umană încât probabil că romancierii ar merita un statut special de ființe rare, nu știu, un fel de lege de protecție ca pentru speciile pe cale de dispariție. :)