Îmi amintesc de prima mea ieşire în Occident. Era în 2002, pe 2 iunie şi luam cursa KLM Bucureşti - Amsterdam. Cu avionul mai călătorisem, prin 1998, când am participat la Sofia, din partea unei organizatii civice, la o conferinţă despre sărăcie organizată de Consiliul Europei. Doamne, la ora aceea limba mea engleză era săracă tare… Faptul m-a ajutat însă să mă trezesc, să înţeleg şi eu pe ce lume trăiam, pentru că deşi - pierit de emoţie, în faţa unui public deosebit de elevat - mi-am citit textul în engleză, într-o traducere aproximativă făcută în grabă de o nepoată de-a mea care era elevă, pe deasupra având eu şi o pronunţie de doi bani, nu am reuşit să comunic cu ceilalţi invitaţi, care vorbeau între ei de mama focului, adică fără mine, în pauze, pe holuri, la masă. Frustrarea a fost dureroasă, pentru că am constatat că nici cuvintele franţuzeşti nu mi le mai găseam. Eram pur şi simplu penibil. Mi-a fost atât de ruşine în toate acele trei zile cât a durat conferinţa, zile în care – anume parcă să mi se amplifice sentimentul de vinovăţie şi jenă - mai eram cazaţi şi la un hotel de patru stele, în lux, în strălucire, în huzur, pe degeaba, pe nemeritate (cel puţin în ce mă priveşte), încât atunci mi-am jurat că nu voi mai pleca nicăieri peste graniţă fără să am în bagaj măcar engleza şi franceza. Să las însă deoparte acel moment bulgăresc, pentru că intenţionez să revin asupra lui, poate chiar într-o rememorare specială, dar şi pentru că am încercat să-l surprind, în cheie literară (deformatoare, aşa cum ştie întotdeauna literatura să fie) în povestirea “Plictiseală la Sofia“ din volumul “Punctul de plecare” (Editura Compania, 2003). Aşadar, îmi luasem viza germană (după ce stătusem o zi întreagă pe la porţile ambasadei, într-o vreme în care noi românii nu puteam ieşi fără viză nici până la Ruse), aveam biletele dus-întors pentru cursele Otopeni-Schipol, Schipol (Amsterdam)-Konrad Adenauer (Koeln). Întoarcerea era programată peste patru luni, la sfârşitul lui septembrie, ceea ce pentru mine era o necunoscută, un prag de trecut, un impas. Nu mai stătusem niciodată atât de mult timp departe de ai mei, iar angoasa m-a cuprins imediat ce am trecut de “check-in”… (to be continued)
Scriu pentru a lărgi viața și pentru a încetini timpul. Literatura îmi dă libertatea de a trăi dincolo de limitele realității: alte locuri, alte biografii, alte versiuni ale mele. Poate că de aici s-a născut himerismul, din această nevoie de a transforma imaginarul în experiență. Între viața trăită și cea imaginată se află, pentru mine, literatura.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
El quimerismo poético / El extranjero: dos textos de Vasile Baghiu. Avance de Ágora-Papeles de Arte Gramático. Nueva Col. N. 42. Otoño 2026. / Literatura rumana / Ensayo breve
El quimerismo poético / El extranjero: dos textos de Vasile Baghiu Dossier dedicado al escritor y poeta rumano Vasile Baghiu. Avance de Ág...
-
Dacă psihologia a putut fi adusă încetul cu încetul în zona ştiinţei, mă întreb de ce nu ar putea să se întâmple acelaşi lucru şi cu poezia....
-
Poetul Nicolae Coande, prietenul meu, se întreabă într-un e-mail pe care l-am primit zilele trecute (sper să nu se supere că îl bârfesc aici...
-
Pregătiri pentru călătorii prin Europa, pentru revederea unor locuri și a unor oameni dragi, pentru inspirația pe care o voi trăi în peregri...
-
Scrisul poeziei devine nu de puține ori o ocupație care ar putea să nu aibă nici un înțeles pentru privitorul din afară. Două sau trei rându...
-
"Zona literară", numărul 7-8/2012. AICI găsiţi revista în format PDF. Zon@ncheta: Curente, generaţii şi premii literare Vasile...