marți, ianuarie 29, 2008
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
-
Între himeră şi manieră de Ştefania Mincu în "Paradigma", Anul 16, Nr. 3-4/ 2008 Deşi se consideră (şi este receptat astfel ş...
-
Vasile Baghiu și alergările lui himeriste (prefață) Un scriitor japonez renumit, Haruki Murakami, și-a prezentat viața, inclusiv cea de auto... -
Vasile Baghiu Acolo unde inteligența nu prea mai are acces “Poezia reușește să ajungă și acolo unde inteligența nu prea mai are acces”,... -
Mi-am trăit fabulos prima tinerețe în lumea poeziei din capul meu, undeva la un sanatoriu din munții Neamțului, unde am îngrijit bolnavi de ... -
V asile Baghiu Numitorului comun al trăirii poetice Încerc, între altele, să găsesc, prin ,,himerism”, un fir de legătură al situațiilor...
Ma bag si eu in vorba asa, de dragul polemicii, in ciuda faptului ca ma bateam cu pumnul in piept cu ceva timp in urma, tot pe bolgul tau, ca am decenta sa nu ma pronunt asupra lucrurilor pe care nu le inteleg sau care ma depasesc. Scriu, totusi, cu nadeajdea ascunsa ca nu mi-am pierdut decenta de tot...
RăspundețiȘtergereMa intreb uneori de ce citesc cu placere unele poezii in timp ce altele nu-mi produc nicio emotie si nu gasesc o explicatie multumitoare. Ma gandesc ca pot fi mai mute cauze intre care aceea ca placerea mea e direct proportionala cu profunzimea pana la care pot eu sa inteleg sentimentul obiectiv al poetului, exprimat prin poezie ; ca intelegerea pana la care pot sa ajung tine de instruirea mea, de realitatea si diversitatea trairilor mele. Cum as putea sa inteleg ceva ce n-am experimentat niciodata?
(Evit sa insist pe ideea ca poetului poate sa nu-i reuseasca intotdeauna exprimarea fidela a propriului sentiment si atunci sansa mea de a « simti » poezia respectiva e minima.)
E drept insa ca noi, cititorii de poezie, nu avem o lume interioara la fel de bogata ca cei care scriu poezie si ca nivelul de intelegere e foarte diferit printre noi. Intrebarea fireasca este : pentru cine scrie, atunci, poetul? Pentru sine ? Pentru cei care, eventual, inteleg « stiinta poeziei » despre care vorbeai ? Pana unde se poate dezvolta “tehnologia poetica” vorba lui Nichita Stanescu?
Şi eu am sentimentul uneori că sunt depăşit de toate aceste chestiuni care ar trebui să-mi fie familiare. Odată, susţineam o rubrică (în revista Cronica, apoi în Mozaicul) despre ceea ce se întâmplă în spatele poemelor mele. Ea se numea "Culisele poeziei" şi purta în ea ambiţia mea de atunci de a descrie "mecanismul" prin care ceva (o stare, un sentiment, o imagine, o senzaţie) ajunge să devină poem. Oricum, eu cred că un poet descoperă şi el, pas cu pas, multe lucruri legate de propria poezie şi de poezie în general doar mergând pur şi simplu, atent sau mai puţin atent, pe drumul pe care a ales (sau nu a ales) să meargă, drumul poeziei. Sunt mai multe întrebări în textul tău, toate interesante şi importante. Încerc să răspund, chiar dacă sigur voi pierde din vedere ceva. Există poeme foarte bune, poeme de valoare medie şi poeme foarte slabe. Există poeme de toată mâna. Valorizarea o face cititorul prin simpla lectură, un cititor care filtrează prin propria experienţă culturală şi de viaţă tot ceea ce i se pare valoros într-un text poetic. Valorizarea o fac, de asemenea, criticii, tot în nişte limite impuse de formaţia lor intelectuală, de experienţa de viaţă şi de capacitatea de a intui talentul. Valorizarea o face şi timpul, ca să spun aşa, pentru că timpul are memorie şi reţine "momentele" care îi sunt consubstanţiale. Din toate rezultă nişte canoane pe care oamenii le au în vedere, mai mult sau mai puţin conştient, atunci când au de a face cu poeme. Fireşte că ideal ar fi să ne învrednicim să punem la punct un fel de "scală de valorizare", să perfecţionăm nişte "instrumente de măsură", dar încercarea este împiedicată de prejudecata că poezia este ceva prea ambiguu şi prea amorf pentru a putea fi încadrată în sisteme de cercetare şi analiză. Încercări au tot fost făcute de-a lungul timpului, dar cele mai multe s-au limitat să "paraziteze" textul poetic. Chiar dacă sună un pic cam exagerat, eu mă gândesc la încercarea de măsurare, printr-o formulă (ca în fizică), a ceea ce aş numi "efect de poezie", formulă în care particula elementară a poeziei (numită de mine acum câţiva ani "poeton") să aibă locul ei. Tot demersul ar putea să pară cu totul fantezist, dar partea bună este că nu am risca mai nimic. Ba am putea să ne alegem la urmă cu o construcţie teoretică nu mai puţin valoroasă decât poemele propriu-zise. Aşadar, eu cred că "tehnologia poetică" poate merge oricât de departe. Încercarea este mai importantă decât rezultatul, lucrurile descoperite pe drum mai importante decât scopul propus. Cât despre "exprimarea fidelă a propriului sentiment", eu cred că un poet adevărat nu exprimă fidel propriile sentimente, ci sentimentele şi stările pe care, intuitiv, el le crede potrivite intenţiilor legate de efectul de poezie. Cuvintele unui poet autentic spun doar ceea ce spun şi nu au importanţă intenţiile lui, suferinţele lui de dinaintea "iluminării" şi toate frământările. Ele vor avea importanţă mai târziu, în sensul că vor proiecta o lumină nouă asupra poemului, când vor fi scrise în mărturisiri, memorii, eseuri de explicare a propriei poezii. Practic, vor avea importanţă numai şi numai dacă vor fi încadrate în cultură, dacă vor deveni obiect cultural. De aici şi concluzia că poezia presupune iniţiere, experienţă, disponibilitate pentru cultură. Fără această încadrare în cultură, atât scrierea poeziei, cât şi receptarea ei devin simple întâmplări, aşa cum sunt toate întâmplările vieţii. Mai multe, poate altă dată. Îţi mulţumesc pentru gândurile tale.
RăspundețiȘtergereIti multumesc pentru timpul pretios pe care l-ai investit in aceasta detaliata explicatie menita sa ma lumineze intr-un domeniu in care voi fi, din pacate, intotdeauna infirma... Asemanam aceasta situatie in timp ce citeam cu incercarea cuiva de a explica unui orb culorile apusului sau unui surd muzica ploii. De aceea zic, apreciez timpul pe care l-ai cheltuit explicandu-mi. :)
RăspundețiȘtergereAm ramas totusi cu o oarecare nelamurire legata de afirmatia ta ca « un poet adevărat nu exprimă fidel propriile sentimente, ci sentimentele şi stările pe care, intuitiv, el le crede potrivite intenţiilor legate de efectul de poezie »
Adica un poet adevarat poate « mima » o stare ? Poate sa-mi induca mie, cititorului, o anumita stare pe care el n-a trait-o nicicand, ci doar o intuieste ? Daca afirmatia ta vrea sa spuna ca poetul nu exprima propria stare in fiecare poezie pe care o scrie, pot sa inteleg. Dar el trebuie sa fi trait nemijlocit ceva asemanator, candva, trebuie sa fi simtit un anumit « gust » ca sa-l poata descrie, nu ?
Daca nu am dreptate, atunci ceea ce faceti voi se numeste magie si nici n-ar trebui sa incerc sa inteleg cum e posibila poezia ci doar sa ma bucur de ea in masura in care pot. :D
Îţi înţeleg nelămurirea, care poate deveni chiar o dezamăgire, dar trebuie să-ţi spun că trăirile poetului nu prea au importanţă. Fireşte că totul porneşte de la aceste trăiri, dar ele se topesc în substanţa poemului până la a nu mai putea fi recunoscute, din cauză că una din sarcinile dificile ale unui poet este şi aceea de a fi atent la tradiţia poetică de până la el, de a oferi acestor "trăiri" forma şi aspectul unei creaţii noi. Aşadar, explicaţia ţine iarăşi de calitatea de "obiect cultural" al unui poem autentic. Vreau să spun că dacă nu ar fi aşa, atunci am putea considera ca valide din punct de vedere poetic şi cele mai multe dintre tresăririle "artistice" ale autorilor textelor de manele. Versurile din aceste piese muzicale sunt sincere, autorul din spatele lor nu mimează. De ce nu sunt aceste versuri la fel de valoroase precum versurile lui Nichita Stănescu? Dacă ţinem cont de criteriul sincerităţii, atunci ele ar trebui să fie chiar mai valoroase. Şi totuşi nu e aşa. Răspunsul meu, chiar dacă superficial, este că în timp ce Nichita Stănescu filtrează în creaţia sa întreaga tradiţie poetică de până la el fără să renunţe la propria identitate poetică, în cealaltă situaţie "simţirea", aceeaşi de când lumea, este livrată direct, fără nici o şlefuire, ca un tril de pasăre. Oricum, autenticitatea nu are nimic de a face cu sinceritatea în poezie, în artă în general. Povestea asta e mai lunga şi mai complicată. Poate o să revenim la ea. Îţi mulţumesc pentru companie. Mai vorbim.
RăspundețiȘtergereÎn discuţie e o chestiune cât se poate de serioasă, dar nu ma pot abţine să zâmbesc dacă încerc să privesc scena acestui dialog din afară: îmi imaginez un copil întrebându-şi tatăl de unde i-a adus barza surioara iar pe tată răspunzându-i că povestea e mai lungă şi mai complicată şi că o să mai vorbească ei despre asta... :))
RăspundețiȘtergereCred că trebuie să încetez cu întrebarile astea câtă vreme prezenta mea aici mai e agreabilă :D
De fapt nici nu ştiu ce m-a apucat să disec poezia ca să văd din ce-i făcută, în loc să mă bucur de ea în continuare, pur şi simplu... :)
Poevestea e cu adevărat mai lungă şi mai complicată, iar acest lucru îl ştii şi tu din istoria literaturii. Şi am spus că mai vorbim nu pentru că aş fi dorit să evit discuţia, ci pur şi simplu pentru a o amâna pentru atunci când voi găsi timp mai mult. Cât priveşte întrebările tale, eu le găsesc legitime, foarte pertinente şi foarte interesante. Mai mult, dorinţa ta de a vedea din ce e făcută poezia este dovada unei curiozităţi de cititor adevărat. Cred că dacă avem răbdare şi ne păstrăm calmul, sunt şanse să lămurim multe lucruri. Blogul este de cursă lungă. Îţi mulţumesc şi te mai aştept cu întrebări, gânduri, reflecţii. Întrebările sunt mai importante decât răspunsurile.
RăspundețiȘtergerem-am linistit! :))
RăspundețiȘtergere