Focurile de artificii pe care le-am văzut în centrul oraşului noaptea trecută seamănă cu nişte poeme: explozii de lumină de câteva secunde pe cerul întunecat. Lăsând la o parte comparaţia aceasta isteaţă, mă uitam la oamenii care se bucurau de spectacolul de scântei şi m-am gândit la cât de puţin ne trebuie ca să fim mulţumiţi. Lume revărsată pe străzi, emoţia trecerii într-un alt an, faptul de a fi împreună cu cei dragi sau chiar şi singuri între oameni binevoitori, pocnetul sticlelor de şampanie, spuma rece a băuturii în pahare de plastic, îmbrăţişările, ţipetele, uneori bizare şi necontrolate, toate m-au racordat la "clipă". Anul 2008, înscris undeva sus pe un ecran, era semnul care ne aducea aminte că timpul ne este şi aliat şi inamic într-o bătălie al cărei obiect e totdeauna incert. Bătalia este mută, invizibilă, fără glorie, iar trecerea aceasta e în acelaşi timp neprietenoasă şi aliată, pentru că ne trezeşte brusc uneori ca să ne spună că s-au adunat nişte ani, adesea nu tocmai puţini, şi pentru că e totodată blândă, pentru că nu ne grăbeşte, pentru că ne lasă să fierbem la foc mic, pentru că ne îngăduie bucuriile mărunte de fiecare zi, pe care eu unul sunt pe cale să le reabilitez în proprii mei ochi, să le ridic cel puţin la nivelul ideilor şi principiilor pe care în adolescenţă le credeam superioare. La mulţi ani!