luni, februarie 24, 2020

Provincialism şi oportunism

Provincialismul face ravagii, din păcate, prin cercurile noastre literare şi explică şi el, poate, în parte, qvasiabsenţa noastră din spaţiul european al vizibilităţii în plan literar. Să spui cu voce tare în faţa publicului că poezia română ar fi "cea mai bună poezie din lume" este nu numai stupid şi irelevant (cine poate măsura lucrurile acestea?), dar şi dovada unui orizont cultural îngust, suficient sieşi, a unui complex de superioritate (care are la bază, fireşte, unul de inferioritate) care mie îmi aminteşte de ceauşismul cel mai gonflat şi, da, expresia unui provincialism greu, sufocant. 
Se înţelege că deopotrivă cei care spun asta şi cei care aplaudă, prin adunările lor de laude reciproce jenante, îi deplâng pe nemţii cei blocaţi în creativitatea poetică, vai de capul lor, pe toţi la un loc, pe americanii, francezii, britanicii, spaniolii, italienii care - nu-i aşa? - au uitat să mai scrie poezie adevărată şi trebuie s-o înveţe acum din nou de la noi, de la români. Când vezi şi auzi chestiile astea, îţi vine să stai în casă sau să-ţi iei lumea în cap.
Şi nu 
numai provincialismul (care este expresia cea mai pură a prostiei în spaţiul culturii) comite dezastre de tot hazul prin conclavurile literare de la noi, dar şi obedienţa de tip "activist de partid atent mereu să se pună bine cu şefii de la centru". Obedienţa şi oportunismul, carierismul şi pupincurismul funcţionează şi acum la fel ca odinioară printre scriitori, ba aceste "calităţi" sunt în stare să ia faţa unui public care a fost obişnuit să înghită orice şi care a fost educat, de fapt, în acest spirit, pentru că toate se prezintă în ambalajul pasiunii dezinteresate pentru cultură, a iubirii de poezie etc.. Odinioară mai era cum mai era, pentru că aşa era epoca, dar acum, în libertate, toate acestea devin pur şi simplu detestabile.

duminică, februarie 16, 2020

Cât de bine mi-ar prinde acum un fel de an sabatic

Mă uitam la proiectele literare și didactic-științifice, vreo 5, pe care le am de ceva vreme în lucru, în paralel, care par să cam bată pasul pe loc, din păcate. 
Și mâ gândeam la cât de bine mi-ar prinde acum un fel de an sabatic ca să le duc la capăt. O bursă rezidențială, poate, pe undeva prin Occident, așa cum am mai avut parte din când în când în ultimii 20 de ani, sau chiar și la noi, ar fi pur și simplu o minunăție acum pentru mine. 
Mai întâi este romanul, scris cam un sfert, pornit așadar, care nu poate înainta mulțumitor oricât m-aș trezi eu cu noaptea în cap în unele dimineți și aș butona cu hărnicie la el, pentru că vine mereu restul zilei cu malaxorul vieții de aici care mă scoate nemilos din "writing mode".
Este apoi cartea despre "himerismul poetic", căreia i-ar mai trebui unele adăugiri și încă mai multă documentare și punerea cap la cap a ideilor, textelor, datelor.
La fel, poemele lungi (cum au fost cele din "Gustul înstrăinării", "Febra" și "Maniera" ale primei tinereți), patru la număr, ilustrând, încă o dată, din perspectiva zilei de azi, cele patru repere de bază ale himerismului, ar avea nevoie de timp de reflecție, de pauze nesfârșite în care doar ele să-mi zumzăie în creier.
Nu mai puțin importantă este și cartea de educație pentru sănătate în școală, mereu în lucru și mereu amânată în ultimii ani, un ghid pentru învățământul preuniversitar, care e scrisă cam trei sferturi, dar care mai are nevoie de documentare pe cel puțin 20 de teme, în special pe cele legate de sănătatea pisho-emoțională a elevilor.
Vin la rând și parcă în același timp volumele 5, 6 și 7 din "Teoria și practica nursing", pe nursing în medicină internă, nursing în chirurgie și pe urgențe, care ar apropia, poate, de finish această lucrare prin care mi-am propus niște updatări necesare în acest domeniu la noi.
Toate mă trag de mânecă, așa cum fac copiii cu părinții lor când vor ceva de la ei, iar eu îmi doresc să le ofer toată atenția. Va trebui, e limpede, să găsesc o soluție, ideal alta decât munca pe sistemul de avarie ca până acum, chiar dacă plăcută. Voi vedea.
Sunt, firește, pregătit și pentru varianta "working without complain", așa cum nici nu voi avea încotro dacă lucrurile s-ar contura așa. Cum însă visurile depind de noi în mare parte, mă gândesc doar că n-ar fi rău să fie bine și prind curaj, merg înainte.

sâmbătă, februarie 15, 2020

Scrisul pentru mine este în primul rând bucurie și plăcere

Scrisul pentru mine este în primul rând bucurie și plăcere. Probabil că nu aș scrie un rând dacă nu ar fi așa, nici măcar aici. Îmi place viața, așa că tot ceea ce mi se pare forțat și împotriva ei ocolesc, dau la o parte, îmi scot din minte: intenția de a demonstra ceva, starea de competiție, dorința de succes, descurajările venite în diverse forme, mai directe sau mai subtile, din partea unor semeni. Tot ce am scris a fost din pasiune și din acea motivație interioară secretă pe care nu o poți explica decât în poezii și în romane, uneori, poate, și în câte un eseu dacă prinzi tonul potrivit. Suferința este din lumea noastră și adesea nu o putem evita, dar dacă scrisul ar fi o corvoadă sau un chin eu nu aș butona diminețile la roman, nici nu aș caligrafia poeme cu pixul pe carnete în călătorii și poate că nu mi-aș bate capul nici cu articole și cărți didactic-științifice. Firește că scrisul presupune muncă imensă care are în spate lectură și documentare cât casa, dar asta face parte din ecuația bucuriei de a reseta cumva lumea, de a construi prin scris ceva ce simți că este parte din sufletul tău, așa cum este acum și așa cum speri că va fi până la capăt. La urma urmei, pot spune că scrisul este pentru mine un instrument prin care am șansa de a oferi ceva oamenilor, iar darurile nu există, se știe, decât pe seama bucuriei.

duminică, februarie 09, 2020

Premiul suprem pe care îl primesc de la viață

În călătoria la Leicester de la sfârșitul săptămânii trecute am scris 10 poeme și am încheiat astfel volumul la care lucrez de un an. Încă o dată mi s-a arătat clar că nu e suficient să visezi și să trăiești poetic, ca să zic așa, ci trebuie să scrii pur și simplu. Dacă la roman sunt mai eficient să deschid computerul și să butonez, la poezie îmi trebuie un carnet și un pix la îndemână. Așa am devenit mai precaut și mă înarmez cu aceste instrumente universale ori de câte ori am șansa de a porni la drum. Am auzit de tot felul de tehnici prin care poeții și scriitorii își provoacă inspirația, dar pe mine mă inspiră în ultimul timp schimbările de decor, diversitatea situațiilor și trăirile de tot felul de care am parte în timpul unei călătorii. În avion, dacă schimb telefonul pe "airplane mode", eu trec pe un fel de "poetic mode", scot carnetul, îl pun pe măsuța din față, eventual lângă un pahar de vin, și scriu. Prin orașele pe care le explorez, mă asigur că am carnetul și pixul în rucsac, iar dacă ne așezăm la o terasă sau pe o bancă într-un parc, scriu. Iuliana s-a învățat cu aceste obiceiuri ale mele, așa că nu e nicio problemă din partea ei să aștepte, ceea ce apreciez enorm. La fel și prietenii cu care se întâmplă să călătoresc. Pot spune că am ajuns să trăiesc poezia pe care o scriu, așa cum visam în prima tinerețe, când locurile și orașele pomenite în poeme erau doar plăsmuiri ale minții mele înfierbântate himeric. Este premiul suprem pe care îl primesc de la viață. 

vineri, februarie 07, 2020

De la lumea literară de la noi nu am avut niciodată mari aşteptări

De la lumea literară de la noi nu am avut niciodată mari aşteptări, iar acum am şi mai puţine. Dacă am avut parte în timp de nişte isprăvi şi semne de recunoaştere, ba chiar de nişte momente şi întâlniri speciale (care îşi vor găsi probabil cândva locul în memorii), aceasta s-a petrecut mai mult pe linia strict umană şi aproape deloc pe aceea oficial-instituţională. Sunt, de altfel, demisionar din Uniunea Scriitorilor de mai bine de trei ani, dacă asta mai înseamnă ceva pentru cineva. Lumea cititorilor s-a restrâns, în bună parte critica tânără s-a refugiat (normal) în cercetare, iar marii scriitori stau pitiţi în bula lor de grandoare provincială aşteptând cuminţi firimituri de atenţie de la grangurii şi baronii literari ai zilei, în timp ce pensionărimea scriitoare aplaudă abulic şi necondiţionat la semnalul de sus. Sunt, aş putea spune, edificat. Pentru ceea ce scriu mai primesc din când în când semne ale unui interes de afară, cum şi pe Facebook sau în mediile prin care trăiesc şi muncesc, ceea ce mă mai încălzeşte cât de cât, dar se vede că situaţia alunecă vertiginos şi cu mare veselie pe tobogan. Suntem un fel de "provincia deserta". Fireşte că scriu mai departe şi continui să public, pentru că ştiu că lumea se va schimba, îşi va reveni, iar interesul pentru poezie şi literatură va urca din nou pe val. Şi chiar dacă nu aş fi optimist tot aş scrie, pur şi simplu pentru că asta e treaba unui scriitor, nu are rost să complicăm lucrurile. Aşa se face că la sfârşitul săptămânii trecute, în călătoria în UK, am terminat volumul de poeme pe care îl aveam de un an în lucru, iar acum mai trebuie doar să mă hotărăsc asupra titlului şi să trimit totul editorului. Poate că e adevărat că trăim în cea mai bună dintre lumile posibile.

Trei răspunsuri despre romanul „Alergările unui scriitor” de la autorul lui, Vasile Baghiu (în Familia, "Cum?", rubrică susținută de Mircea Pricăjan)

1.  Cum s-a conturat ideea romanului „Alergările unui scriitor”? Ideea a apărut după ce începusem o serie de alergări în încercarea de a con...