Roxana Racaru despre volumul "Fantoma sanatoriului" de Vasile Baghiu

Abia acum, după atâţia ani, găsesc acest articol al Roxanei Racaru despre cartea mea "Fantoma sanatoriului", apărut în România literară, în 2002. Rememorând, ştiu că atunci nu mă aflam în ţară, că eram oaspete al Fundaţiei Böll din Germania, în prima mea şedere în Occident. Îi mulţumesc acum şi aici autoarei, târziu, sperând că într-un fel sau altul această însemnare va cădea sub ochii ei. (V.B.)

Lecturi la zi:
Tuşind şi suferind
de Roxana Racaru
în România literară, nr. 15/ 2002

La aproape patru ani de la apariţia manifestelor himeriste, editura Vinea ne propune o antologie a poeziilor şi scrierilor programatice ale lui Vasile Baghiu, promotorul acestei mişcări. Fără să fie deja un bilanţ al curentului în sine, sau o încercare de a vedea în ce măsură himerismul, "prima direcţie poetică limpede şi coerentă de la momentul oniric pînă azi", mai este o alternativă la postmodernism, la acel postmodernism al spiritului ludic şi ironic, volumul de faţă oferă toate datele pentru o viitoare astfel de analiză.
Vasile Baghiu porneşte ofensiva împotriva trendului dominant nouăzecist dintr-o poziţie voit marginală (deşi, după cum remarcă şi Nicolae Ţone în prefaţă, se poate vorbi de un "triunghi al marii poezii a morţii în cadrul Generaţiei Nouăzeci, reprezentat de Cristian Popescu, Ioan Es. Pop şi Vasile Baghiu"). Maniera alternativă presupune în primul rînd o "artă poetică structurantă care însoţeşte ca glossă critică trupul astral al poemului" (Nicolae Coande, în postfaţa volumului). Constituit din perspectiva "altcuiva", poemul îşi aproprie spaţii geografice şi temporale străine fără ca exotismul să dilueze tensiunea pe care o aduc boala şi moartea.
Discursul poetic, din perspectiva "acelui cetăţean universal (...) pentru care graniţele (geografice, dar şi temporale) nici nu există", glisează între spaţiul marcat de boală al sanatoriului şi rătăcirea prin oraşele şi timpurile lumii, discret livrescă, aşa cum este şi personajul ei, Himerus Alter. "Mă trezesc cu mîna amorţită şi mi se face teamă,/ Tremur ca-ntotdeauna, deschid fereastra, acelaşi sentiment greoi/ Din verile toride, închis în mine însumi, ursuz,/ La Cairo, printre cămile şi automobile de-a valma./ Trăiam sastisit, îngrămădit de tristeţe, cînd ploaia venea,/ La Petersburg, prin iulie, cînd toţi plecau în Crimeea şi pe la ţară./ Astăzi, prin oraşe, te sufocă turma dezlănţuită a maşinilor./ La sanatoriu îmi ţiuiau urechile de linişte...".
Lumea sanatoriului (şi a spitalelor) aduce în pagină bolile "nesfîrşite şi voluptoase", iar moartea îşi trimite semnele, "familiară ca un guturai", chiar dacă "discretă ca un parfum păstrat în sticluţe de mărimea unei unghii". De aceea multe din evadările din spital au o uşoară temperatură, ca de febră: "îmi intrase în cap că aş putea trece fără să fiu sprijinit/ în partea cealaltă a pavilioanelor,/ Ca să-i dăruiesc Elmei un buchet de streptomicină/ Păstrat de mine anume pentru ea...", "mă-nvîrt pe malurile mîloase ale Mareotisului,/ Uimit de anemonele strălucitoare,/ Uimit de tavanul care-mi opreşte urcuşul spre cer,/ în sporovăiala surorilor celeste/ Care coboară în stoluri albe spre farmacie, pentru aprovizionare".
În numele "pozitivismului liric" ("se cuvine să redăm poeziei misterul prin filiera scientistă"), termeni strict medicali sau din fizică invadează spaţiul poeziei. Folosirea lor nu îi dăunează, ba dimpotrivă, resuscită, într-o blîndă ironie, temele tocite: "sufletul meu pierde teren, în faţa ta pe zi ce trece,/ Sufletul meu rugineşte, se pierde-n aer deflogisticat,/ Nevăzut şi sofisticat", "legaţi pentru vecie între noi eram, ca radius şi ulna,/ Ca o sulfamidă cu hemoglobina în methemoglobină, un şuvoi de eritropoetină/ Pentru celula medulară primitivă şi captivă,/ în pragul libertăţii tropăind ca un popor suferind,/ Oprimat şi de cer uitat,/ Aşa treceam prin timp, zîmbind, ţinîndu-ne de mînă, aerieni ca în Chagall,/ Spre-al morţii bal triumfal".
În ciuda programului şi a tonului general grav al poeziei sale, Vasile Baghiu ştie să găsească loc pentru ludic şi ironie, nu atît în rimele interne sau interludiile ritmate din poeziile discursive, destul de puţin inspirate, cît în secvenţe de tipul: "a-nverzit peste tot. Risipiri, nădejdi,/ conştiinţa retrasă într-un colţ umed,/ o nebunie şi-o învălmăşeală/ şi-o grohăială de porci prin mărgăritare,/ şi pe deasupra o mulţime de ferestre deschise/ în această primăvară buimacă, da."
Jocurile de cuvinte (fie ele şi termeni foarte specializaţi, în cîteva poezii), ironia, telescopările, livrescul, pretenţiile la auctorialitate ale personajului, toate caracteristici însuşite de postmodernism, sînt grefate pe un spaţiu al bolii şi al morţii în care iluzia şi utopia pot exista, de exemplu în "farmecul special al tuberculoşilor cu ochelari,/ Sensibili şi poeţi aşa nu ştiu cum, visători, tuşind discret în batiste şi suferind".

Vasile Baghiu - Fantoma sanatoriului, Editura Vinea, Bucureşti, 2001, Colecţia Nouăzeci, 392 p., f.p.