luni, decembrie 29, 2008

Bucur Demetrian despre volumul "Cât de departe am mers" de Vasile Baghiu

Poezia între Mozart şi Goethe
de Bucur Demetrian

în "Ramuri", Nr. 12 (1110), decembrie 2008, pag. 5

Scrisul înseamnă pentru Vasile Baghiu o îndeletnicire ca oricare alta, puţin anacronică, ferită de iluzii, incapabilă să treacă dincolo, în depărtări himerice. Volumul său, „Cât de departe am mers” (Editura Limes, Cluj-Napoca, 2008), conţine o privire ironică asupra aşa-ziselor tehnici poetice sau stări poetice generatoare de metafore textuale. Poetul are încredere în acel punct originar, despodobit, când cuvintele ignoră veşmântul de carnaval al metaforei. Nu vom descoperi limbajul unui artizan în versurile lui Vasile Baghiu, cu dantelării de imagini, şi nici o ipostază vizionară a poetului întemeietor de spaţii nebătătorite. Poetul practică un sistem de comunicare bazat pe reticenţă, pe neîncredere în gestul temerar. Aflat „la limită”, între două stări interioare care pun în mişcare actul poetic („deznădejde nefondată” şi „optimism rupt de realitate”), poetul alege acea cale a înaintării circumspecte, pulverizând imaginarul într-o retorică a scepticismului biruitor: „şi apoi, ar fi mai bine/ să nu mergem prea departe” (Pe punctul de a strica poezia).

Sunt evidente negaţiile din primul vers al poemelor, semn al neîncrederii, al blândei împotriviri în faţa existentului tentacular şi imund. Poetul este un Candid, o fiinţă care se bucură de tot ceea ce vede în cea mai armonioasă dintre lumi. Puţini poeţi sunt atinşi de o stare de fericire în faţa unei rânduieli divine. Nu putem să nu ne aducem aminte versurile coşbuciene: „Aş vrea să plâng de fericit/ Că simt suflarea ta divină”. Iată cum tonul imnic se regăseşte la un poet care nu uită începutul, paradisul cuvintelor şi al bătăliilor egale ale inimii deschise spre univers. Dar acum, la Vasile Baghiu, scrisul are şi o dimensiune polemică, în turnul Babel al imaginilor minimaliste şi dezlânate, al clamărilor impudice sau apocaliptice, al generaţiilor care sparg totulaparent şi nu instaurează decât un strigăt prefăcut în cenuşă. Nici o pretenţie de înnoire nu întâlnim în limbajul maximei prudenţe a lui Vasile Baghiu, pentru care „totul este mai mult ca perfect”, poezia şi viaţa aflându-se în corespondenţă: „Nu, nu vreau să mă plâng deloc/ mai repede aş putea spune/ că sunt fericit,/ ca să nu mai adaug/ că banii nu sunt printre priorităţile/ vieţii mele”. Trăind „cea mai aventuroasă viaţă”, Vasile Baghiu renunţă la convenţii, respinge vechi teme (excesiva latură concentraţionară a universului): „Nu mai vreau să aud de comunism”, sau curajul călătoriei prin lumi inextricabile („...nu sunt atât de brav/ să merg prea departe”).

Poetul, cunoscător al limitelor sale, nu este un cuceritor de spaţii poetice, un descălecător întâmpinat cu ovaţii de vocile admiratorilor, dimpotrivă, este semenul retras printre cititori, neştiutor şi puţin curios să vadă spectacolul lumii acesteia: „Rămân în culise/ şi mă uit printr-o fantă a cortinei” (Reprezentaţie).

Puţini poeţi au curajul să privească din culise reprezentaţia cotidiană. Cei mai mulţi preferă scena, masca, jocul de lumini care schimbă fizionomia, decorul, veşmintele. Vasile baghiu nu merge aşa de departe. El călătoreşte, cunoaşte „un şir de bucurii mici”, vizitează casa lui Freud, îşi păstrează echilibrul, nu-şi iese din carapace. El ştie că viaţa poate fi trăită cu voluptate camusiană („viaţa nu e ceva aşa filozofic”), că departele e ruptură într-o stare de echilibru pe care poetul o etalează pulverizând pretutindeni semnele negaţiei, ale unei detensionări interioare. Cel care spune: „nu ştiu cine sunt” sau „nu caut noul” trăieşte cu luciditate clipa cea repede, nu are timp să vorbească despre „chestii din astea”, despre stări inefabile sau despre ieşiri necugetate în larg. Vocea poetului („tonul potrivit”) se află mai aproape de ţărm, acolo unde „mă simt în siguranţă”. Plecarea în lume este şi ea un prilej de a trăi în simplitatea ieşirilor, într-un spaţiu ferit de spaimă, înstrăinare, abis, de goluri interioare. Anxietatea este înlocuită cu siguranţa aflării drumului căutat: „Cred că sunt pe drumul cel bun”. Pagini de jurnal, oraşe străbătute, spaţii vizitate sunt puncte de legătură cu viaţa, prelungiri ale echilibrului lăuntric în teritorii pline de armonie, de echilibru. Chiar optimismul poate declanşa stări contradictorii: „scriu aceste cuvinte/ cu un optimism care mă pune pe gânduri”. Poetul se simte „conectat” (clişeu al indiferenţei sau al golului contemporan) şi chiar se amestecă „în diversitatea de culoare a turiştilor” (aluzie la stereotipia jurnalelor de călătorie desprinse dintr-o limbă de lemn), se comportă ca orice turist (ascultă Bocelly, priveşte fântâni arteziene, alungă aluzii culturale, renunţă la stări de mare profunzime, citeşte pe Internet, îmbrăţişează viaţa cea de toate zilele).

Înaintând cu prudenţă, poetul nu încetează să privească subteranele existenţei, să întoarcă pe toate feţele cuvintele, să stabilească limite, între apropiere şi depărtare, să transfigureze lumea chiar din spatele cortinei sau a tranzitivităţii limbajului: Dacă statuia lui Mozart „pare că zboară”, statuia lui Goethe „este parcă mai aşezată,/ mai stabilă”, semn că „miracolul inexplicabil” al aventurosului compozitor poate supune reţinuta şi impersonala gravitate goetheană, că poezia poate mina echilibrul aparent al lumii şi că viaţa şi arta nu pot să treacă indiferente pe lângă teritorii celeste sau telurice: „Mă întreb de ce oamenii/ nu se adună şi în faţa bătrânului.// Aşa cum stă în fotoliu, ar putea oferi o lecţie nepreţuită.” (Statui)

Cititorii sunt totuşi cuceriţi de tinereţea nevralgică a lui Mozart şi uită, pentru o clipă, măreţia prudenţei netulburate a lui Goethe.

„Cât de departe am mers” este o carte matură, o regăsire a poetului în spaţiul textual dar şi în cel al vieţii trăite şi mărturisite.

Ramuri, Nr. 12 (1110), decembrie 2008, pag. 5

vineri, decembrie 19, 2008

Constantin Abaluţă despre volumul "Cât de departe am mers" de Vasile Baghiu

Fericirea confuză a celui care a ajuns departe
de Constantin Abăluţă
în "Ziarul de duminică" (supliment al "Ziarului Financiar"), nr. 50 (432), 19 decembrie 2008

Marii poeţi merg direct la esenţă. Esenţa este de obicei atinsă prin simplitate şi prin tonul degajat. Simplitatea sperie uneori. Toate aceste aserţiuni se potrivesc lui Baghiu, şi acestei cărţi* în special.

Întrucât poetul face aici un pariu cu sine însuşi: vrea să încerce limitele a ceea ce numim poezie. De fapt, el nu vrea nimic. Aceste teste i se impun, sunt intrinseci evoluţiei sale si evoluţiei poeziei pe meridianele lumii. Şi, în cazul acesta, cuvantul limite e consubstanţial cu acela de orizonturi, asa cum cele doua feţe ale unei medalii. Pivotul volumului e constituit de reflecţiile asupra dihotomiei artă-viaţă, poemele mai mari tinzând spre eseu, iar cele mai mici spre un lirism paradoxal.

Există însă aproape în fiecare bucată un punct de întoarcere neaşteptată, când fraza eseistică face o buclă şi prefigurează un nucleu liric. Poemul ca reflecţie asupra lui însuşi ne aminteşte de Wallace Stevens (din Omul cu ghitara albastră, dar si din alte poeme), doar că la himeristul român tonul este mai cald, mai calin. De altfel, prin unitatea de ton, volumul pare a constitui mai degrabă un singur poem şi “fericirea confuza” este acea stare care-l legitimează, apropiindu-l de euforia potolită a poemelor franceze ale lui Ilarie Voronca: "Sufletul din mine va inflori/ când mă voi intoarce/ cu aceeaşi cursă British Airways,/ într-o zi care va fi pentru mine/ una din primaverile mele personale,/ în care pot inflori discret si adevărat,/ învaluit în fericirea confuză/ de care nu mă pot desparţi niciodată".

La rândul lui discursul e atât de alb, iar comparaţiile atât de elementare şi de aeriene totodată încât senzaţia limită/orizont se impune şi nelinişteşte: "Absenţa ta este o permanentă prezenţă,/ ca şi cum aş fi cu tine, dar singur într-un fel,/ ca în zilele în care ne certam. (...) Absenţa ta mă sprijină de la distanţă,/ aşa cum norii par sa stea/ pe ceva invizibil care-i ţine" (Verdele căprui din ochii tăi e acasă). Banalitatea şi chiar tautologia sunt valorizate la maximum, după exemplul Pessoa. Pe de altă parte, experienţa haiku-ului japonez este şi ea asimilată şi descrierea umilităţii faptelor zilnice induce un sentiment stenic, o melancolie reţinută. Forţa poemelor lui Baghiu stă în aceea că ne face întradevăr să simţim Gustul Înstrăinarii (în spaţiu şi în timp), tema recurentă în opera sa: "ştiu preţul pâinii, al laptelui,/ am stat mult timp în locuri străine.// De aici chem anii/ care vor sa vină - / slabe ecouri primesc.// La rândul lor, privirile din trecut/ pot răni mai mult decât/ micile ironii de fiecare zi." (Nesfârşitul azi).

In treimea finală a cărţii există un număr de capodopere, viziuni penetrante ale omului părăsit într-un cadru natural care nu-l recunoaşte şi în care nu se recunoaşte : "Am simţit cum timpul meu/ ramâne în urmă,/ undeva pe un trotuar,/ în primăvara/ anilor timpurii/ ai acestui al treilea mileniu,/ într-un spaţiu marginal,/ virtual,/ ca moartea." (Spaţiu virtual). Spaima rece a disipării în mulţime, a pierderii personalităţii este magistral recreată în scurtul poem În mulţime, care s-ar mai putea intitula şi Fotografie cu anonim: "Un bărbat japonez/ făcea poze mulţimii/ sur le Quai de Mont Blanc/ in Geneva.// M-a prins şi pe mine/ cum admiram/ imensa fântână arteziană.// M-am gândit atunci/ pentru o clipă/ că voi rămâne/ într-un album,/ într-o casă din Tokio/ sau din altă parte,/ şi nimeni nu va şti/ cine sunt".

"Mă bucur de viaţă cu multă amărăciune" e perspectiva ilimitată a acestui autor de zile mari. Mioapă în bună măsură, critica literară nu-i poate, vai, surprinde elanul vizionar.

*) Vasile Baghiu, Cât de departe am mers, Editura Limes, 2008, 74 pag.
http://www.zf.ro/ziarul-de-duminica/fericirea-confuza-a-celui-care-a-ajuns-departe-3667179/

joi, decembrie 18, 2008

Zile dinaintea Crăciunului... Pregătiri, vizite, o emoţie care vine de undeva de departe, din copilărie, un pic de magie care se adaugă, imaterial, vieţii de zi cu zi, o aşteptare nedefinită... Copiii care repetă colinde... Naşterea Mântuitorului, un dar nepreţuit pe care îl primim an de an... Crăciun fericit tuturor!

vineri, decembrie 05, 2008

O zi în care s-a mai adăugat un an, 43 la număr deja... Timpul trebuie întârziat, trebuie îmblânzit... Timpul trebuie pus sub control, înscris pe liste de aşteptare... Ca să nu poată să-şi facă de cap... Personal, am încercat toate metodele, însă doar una singură pare să aibă efect: scrisul. Şi nici măcar scrisul nu are eficienţă sută la sută... La mulţi ani!

Trei răspunsuri despre romanul „Alergările unui scriitor” de la autorul lui, Vasile Baghiu (în Familia, "Cum?", rubrică susținută de Mircea Pricăjan)

1.  Cum s-a conturat ideea romanului „Alergările unui scriitor”? Ideea a apărut după ce începusem o serie de alergări în încercarea de a con...