2021

Nu mă pot lipsi aici de privirea în urmă, înspre acest an, 2021, care se încheie curând, altfel unul, la modul general, destul de bun pentru mine.

Ce nu a fost, totuși, OK? Ei bine, se cuvine să încep cu partea aceasta, ca să desenez un tablou cât de cât complet, apoi cred că pot continua și cu lucrurile bune. Nu e cazul să trec sub tăcere, vreau să zic, situațiile cu minus, ar fi fals și formal.

Așadar, fără cuvinte mari, am avut în primul rând, în ianuarie, o trecere razantă pe lângă veşnicie, cu boală pe bune adică, urmată de eforturi de recuperare respiratorie de câteva luni, cu frică și tot tacâmul.

Apoi, deși boala mi-a resetat unele gânduri, idei, planuri și chiar priorități și ar fi trebuit să fie de ajuns pentru partea cu minus, a mai trebuit să trec în același timp și prin emoțiile puternice ale deciziei de a ieşi din învăţământ.

Demisia a fost, pe scurt (am spus povestea aici la vremea ei), din cauza unor oameni ai școlii certați cu simpla bunătate omenească și "ciudoși" pe isprăvile, oricât de mici, ale altora, oameni care, deşi predau la clasă despre minunății precum empatie, recunoaşterea valorii celorlalţi, profesionalism și chiar credință, altceva "fumează" în realitate: ostilitate, abuz, mobbing, nepăsare profesională, invidie, birocratism, oportunism.

Oricum, după şapte ani de muncă devotată în sistem, cu articole și manuale de specialitate publicate (de aici pornea de fapt toată problema, din cât mi-am dat seama), a trebuit (în interesul propriei sănătăţi) să iau decizia să plec, scârbit de climatul toxic, oricum ostil mie, pe care îl întreţineau de mai mult timp acei oameni în şcoală, scârbit şi de indiferenţa inspectoratului local (care nu s-a implicat, la semnalarea mea, pentru o mediere cât de cât) şi a ministerului (care mi-a oferit un răspuns oficial pe lângă subiect, chiar dacă plin de regret etc.), dezamăgit poate şi de lipsa de reacţie dinspre ziariști (o singură televiziune locală mi-a luat un interviu în urma postării acelei poveşti pe FB), resemnat, de fapt, edificat, lămurit, pus la punct, învățat minte.

În sufletul meu i-am iertat pe toți, ca să pot merge liber mai departe, dar de uitat încă nu, pentru că memoria are căile ei secrete, iar unele duc chiar la scris. Le și doresc sănătate și mai ales să ajungă să li se potrivească vreodată vorbele cu faptele, spre binele lor în primul rând, dar mai ales al celorlalți.

În fine, cum-necum, tot răul a fost dat la o parte încetul cu încetul şi mi-am văzut cuminte de drumul meu.

Pot trece, prin urmare, la fața bună și luminoasă a acestui an.

Astfel, o bucurie a fost să pot continua, la ţară, să lucrez, după propriile fantezii de peisagist amator, fie şi numai în zilele libere şi de concediu, la bucata mea de grădină pe care am numit-o, mai în glumă, mai în serios, „grădina poeziei himerice”, la casa părintească, unde adesea m-am simţit excelent în compania surorilor mele şi a cumnaţilor. O muncă din care nu de puţine ori mi-am luat puterea, energia, motivația și inspirația.

Treptat, răul a fost dat cu adevărat uitării în viaţa de zi cu zi din acest an, mai ales că am reuşit, Iuliana şi cu mine, să călătorim în străinătate chiar de patru ori, în unele ieşiri bucurându-ne şi de compania copiilor şi a unor prieteni, în Croaţia (pe Coasta Dalmată) şi în Bulgaria (la Balcic), sau a surorii mele Cati şi a familiei ei, în Polonia, iar la Barcelona să trăim cu intensitate viaţa animată a fabulosului oraş, la care s-a adăugat și o vizită de o zi la Figueres-ul lui Dali.

Cu prietenii, fie de aici, fie din străinătate, de asemenea, nu am ratat întâlnirile, nu am trecut pe lângă încântarea de a ne revedea, iar ei, când ne-am adunat mai mulți în vară, ca în fiecare an, au fost la fel de drăguți ca întotdeauna să-mi ceară să le citesc poezii. Cu alții de aici ne-am ținut de drumețiile noastre neobosiți, plini de prietenie și bucurie.

Cu scrisul am continuat. Aşa se face că am reuşit să public la Eikon un nou volum de poezie, „Respiraţie asistată”, în care am topit câte ceva din experienţa limită din ianuarie, dar şi din întregul an pandemic 2020. Au fost chiar și niște lansări și lecturi publice, online și fizic, în compania inegalabililor eikoniști Valentin Ajder, Vianu Mureșan și Christian Crăciun.

Aş adăuga şi participarea, în toamnă, ca invitat, la Festivalul Internaţional de Poezie de la Bucureşti, unde am avut succes cu lectura poemului „Febra” și m-am simțit recunoscut ca scriitor chiar în țara mea.

Includerea în "Istoria literaturii române contemporane - 1990-2020" de Mihai Iovănel o consider, la fel, o recunoaștere foarte importantă a scrisului meu, care îmi dă un plus de încredere și motivație pentru mai departe.

De asemenea, mai multe poeme apărute în prestigioasa revistă "Coolabah" din Madrid, un interviu luat de "TransCollaborate" din Australia și publicat pe pagina organizației, precum și participarea la workshop-uri online ale acesteia, plus alte apariţii afară, toate sunt mici-mari isprăvi ale mele în plan literar care nu au fost posibile doar pe seama muncii susținute, ci şi datorită deschiderii şi generozității unor oameni minunaţi cărora le sunt profund recunoscător.

La fel, am continuat, în pofida demisiei din învăţământ (şi aş putea spune poate chiar întru sfidarea acelei situaţii), munca la ghidul-manual "Teoria și practica nursing" şi am reuşit să public la Cartea Medicală al şaselea volum, iar acum în decembrie să trimit pentru tipar şi volumul al şaptelea. Sunt atât de mulţumit să văd că lucrarea aceasta a fost inclusă anul acesta şi în bibliografia pentru examenele de titularizare şi definitivare în învăţământul de specialitate, după ce fusese avizată M.E.N. pentru utilizare la clasă încă de la primul volum, iar zeci de şcoli şi unele facultăţi de nursing o folosesc tot mai mult în procesul de învăţământ.

În primul rând însă, mai înainte de toate, minunata întâmplare a venirii pe lume a nepoţelului Ştefan, fiul Ioanei şi al lui Sergiu, este de consemnat aici ca o mare binecuvântare pe care am primit-o şi care ne face fericiți pe toți din familie.

Un an început rău, adevărat, dar continuat cu mulțumire, bucurii, împlinire și fericire. Și cu poezie, pentru că am început recent un experiment insta-fb poetic care pare să ducă mai departe, să fie mai mult decât niște postări de poezii.

Iar acum, mărturia-bilanț fiind făcută, nu-mi rămâne decât să vă doresc tuturor să aveți parte de un Crăciun fericit, Sărbători cu bine și un An Nou cu sănătate, bucurii și împliniri!

Viața trecută în pagini de carte

Tinerețea are deciziile ei misterioase. S-a confirmat și în cazul meu. Influențat de lectura fabulosului roman "Muntele vrăjit", am hotărât, la 18 ani, proaspăt absolvent de liceu sanitar, să mă duc să îngrijesc bolnavi de tuberculoză într-un loc izolat din munți, la Sanatoriul Bisericani.

Speram să înțeleg mai bine și mai repede oamenii și viața, iar pe baza aceasta să scriu. Aveam mintea plină de idei, planuri, speranțe, idealuri. În mare parte mi s-au împlinit, iar aceasta este poate o probă că în viață merită să îndrăznești.

Nu regret nimic, firește, pentru că viața de acolo, cu momentele ei intense, nu numai că a fost trăită, dar a trecut și în pagini de carte.

Merg și pe mâna cititorilor

Nu voi fi descurajat în scrierea cărţilor mele nici de ambiguitatea politicii culturale a vreunui institut cultural, nici de ostilitatea indiferentă a vreunui minister al culturii, nici de apucăturile comunistoide ale vreunei uniuni de scriitori, nici de planurile editoriale clar-obscure ale marilor edituri, nici de lipsa de caracter (şi poate de cultură, inteligenţă şi curaj elementar) a atâtor critici, în fine, nici de vânzoleala zâmbitoare, oportunistă şi obedient-umilă a provinciilor. Nu am fost şi nu sunt "de-al lor"! Încrederea mea se bazează doar pe credinţă şi pe tot ceea ce am văzut în rezidenţele şi călătoriile mele prin Europa (obţinute fără proptele de la noi!), dar şi pe cititori. Da, merg şi pe mâna cititorilor, pentru simplul motiv că de atâtea ori am fost şi eu cu ei, de partea lor, în tot acest timp. Şi ştiu că mulţi ştiu asta... Voi merge înainte.

"Fantoma sanatoriului"

Acesta este "muntele vrăjit" din viața mea și din scrisul meu, din aproape toată poezia primei tinereți și din romanele "Fericire sub limite" și "Ospiciul". Când am hotărât ieri să ieșim pe dealurile Sanatoriului Bisericani, am pus din mers în rucsac și antologia "Fantoma sanatoriului" cu gândul să-i fac poze la locul faptei.

Două le adaug și aici, inclusiv una cu un uimitor ceas solar de pe biserica din spatele pavilioanelor.

Aici am îngrijit bolnavi ca asistent medical și am locuit, din 1984, imediat după liceu, până în 1990. Aici am trăit învăluit în poezia bolii și a morții, dar și a prieteniei, a dragostei și a vieții, a călătoriei imaginar-himeriste și a transfigurării.

Locul și clădirile sunt într-un fel de transformare acum, unele lăsate să se ruineze, dar încă păstrează semnele acelor ani.

Am fost emoționat să le revăd. Este o lume pe care am purtat-o în suflet mereu, punctul de plecare al înțelegerii vieții și împăcării cu ea, așa cum a fost și cum îmi este dat s-o trăiesc

Aș compara climatul literar din România cu al unui salon de spital cu ferestrele închise

Cărţile mele sunt scrise pentru cititorii de azi şi spun câte ceva și despre lumea de azi. Este adevărat, eu nu fac parte din grupurile de scriitori şi critici din jurul editurilor, revistelor sau al altor centre de putere cultural-literară moştenite în mare parte din epoca dinozauriană a dictaturii sau utilizând încă şi azi mijloace de afirmare şi promovare de atunci, însă îmi văd de treabă mai departe, scriu mai departe, cu speranţa (singura rămasă) în cititori, care vor înţelege şi de acum încolo, cred, poate chiar mai limpede, cam cum stau lucrurile cu adevărat în literatura română contemporană. Fiecare victorie, oricât de măruntă, pe care am obţinut-o în plan literar a venit cu muncă şi efort, pe cont propriu, fără sprijin instituţional sau de alt fel. Nu sunt naiv şi ştiu că lumea nu e dreaptă, dar cred că există şi în lumea literară de azi de la noi, la fel ca în politică, un climat nesănătos. Până când nu va fi o dezbatere adevărată în legătură cu imposturile, falsurile, nedreptăţile din această lume literară, nu vom avea nici o recunoaştere adevărată a literaturii române afară şi cu atât mai puţin o recunoaştere a literaturii române acasă, în faţa cititorului român. Și pentru că tot trecem printr-o pandemie, aș compara climatul literar din România cu al unui salon de spital cu ferestrele închise.

Scrisul îmi alungă adesea frica de moarte

Dacă mă gândesc acum din nou la literatură și mai ales la scris, cred că munca scrisului mă protejează într-un fel interesant, îmi aduce bucurie și mulțumire tocmai atunci când nimic din lumea în care trăiesc nu pare să se plieze pe sufletul meu. Și mai cred că scrisul îmi alungă adesea frica de moarte, iar asta se întâmplă datorită puterii extraordinare pe care o are de a dilata timpul și de a transforma micile întâmplări de zi cu zi în evenimente emoționale cu bătaie mai lungă decât linia orizontului. Trăiesc într-un cuib de protecție construit din fraze, versuri, capitole, pasaje, cuvinte și mai ales din trăiri atât de aparte pe seama lor încât mereu va fi nevoie de noi pagini pentru a le cuprinde.

Străin în spațiul în care îmi fusese dat să trăiesc

Înainte de a născoci "himerismul poetic", adică trăirea eliberatoare a unei vieți
paralele prin mijlocirea poeziei, am trecut ani la rând, în copilărie, în adolescență și în prima tinerețe, prin stări de dedublare care mă făceau să tânjesc după lumi îndepărtate și necunoscute și să mă simt străin în spațiul în care îmi fusese dat să trăiesc. Astfel, am purtat cu mine în suflet o nostalgie răscolitoare a timpurilor și locurilor din acest univers pe care-l considerăm al nostru, un sentiment care, deși ar fi putut să-mi blocheze viața și să facă să nu se aleagă chiar nimic din planuri, visuri și idealuri, mi-a dat un fel de aripi de imaginație care mă poartă și acum uneori peste lume în întregul ei, cu diversitatea ei, așa cum este ea în capul meu, lumea din mintea mea, aceea care contează poate la fel de mult cât realitatea, cu toate nepotrivirile de nuanțe și infinitele posibilități de modificare în acord cu suferințele și fericirile trecătoare.

La Festivalul Internațional de Poezie București

Pe 16 octombrie am ajuns la București, pentru lectura de 10 minute pentru care am fost invitat la Muzeul Național al Literaturii Române în cadrul Festivalului Internațional de Poezie. Un drum de aproape 400 de km, cu mașina, pe ploaie, apoi a doua zi, duminică, la întoarcere, același drum pe vreme bună, singur, doar cu gândurile mele din cap și muzicile de pe CD-uri. Am prins numai ploaie în ziua lecturii, dar totul a fost compensat de atmosfera foarte bună și călduroasă de la MNLR, asigurată de gazdele prietenoase Loreta Popa, Gabriela Toma, Luana Stroe și echipa. Am fost bucuros de revederea la fața locului, după nici nu mai știu câți ani, cu poetul Robert Șerban și să-i ascult pe Zoom și pe înregistrări pe alți poeți invitați. Toată povestea a meritat, inclusiv să citesc, în fața unui public empatic, chiar dacă restrâns de pandemie și de ploaie, "Febra", poemul lung din 1996 care ilustrează poate cel mai bine "himerismul poetic". Și în general a meritat să fac drumul acesta de dragul poeziei și al celor care m-au invitat, totul cu speranța că vom reveni curând la normalitatea de dinainte de aceste schimbări.

Mereu un filtru literar modifică lucrurile

Sunt tentat tot mai mult să privesc întâmplările vieții ca pe niște pasaje de roman. Iar materia primă este din abundenţă în ultimul timp, slavă Domnului! Rezist binișor tentației, de fapt, și încerc să trăiesc ceea ce am de trăit, dar mereu un filtru literar modifică lucrurile, le "ficționalizează". Nu este vorba, cred, despre acel tip de deformare profesională pe care îl vedem uneori la psihologi, la medici sau la profesori, ci mai mult poate despre un fel de ochi al minții care vede dincolo de
aparențe și încearcă să extragă vreun înțeles sau vreun sens din orice. Scrisul - înțeleg aceasta mai bine pe măsură ce mă scufund mai mult în propriile scrieri - devine un instrument eficient prin care se poate ajunge la un soi de cunoaştere şi înțelegere, chiar dacă în mod ciudat intuiesc că la sfârșitul sfârșitului suplimentul de emoție și trăire căpătat cu ajutorul lui nu-ți dă și sentimentul că deții ceva, ci mai degrabă că ai pierdut.

Barcelona este orașul în care peste tot parcă ar fi centru

Am încheiat o nouă călătorie. Pentru aceste timpuri, mi se pare foarte mulțumitor că a fost posibilă. Barcelona este orașul în care peste tot parcă ar fi centru. Oriunde am umblat în cele șapte zile ale vizitei noastre aici animația era în toi, stațiile de autobuz și de metrou la îndemână, parcurile îngrijite, punctele de vizitat răsărite ca din pământ, terasele primitoare, străzile, piețele, bulevardele foarte vii, iar lumea hotărâtă parcă să treacă mai repede peste impasul pandemic și să uite că a trebuit să se confrunte cu el. Chiar dacă rata de vaccinare în Spania este foarte bună, de peste 80 %, în interioare încă se poartă masca obligatoriu, iar în locurile aglomerate în aer liber cei mai mulți preferă, la fel, să poarte masca. Între spiritul comunitar și individualism ei au ales prima opțiune. Rezultatul? Degrevarea serviciilor de urgență, scăderea numărului de decese și revenirea la un stil de viață aproape ca înainte. Când văd ce este la noi, mă apucă tristețea. Este pentru a treia oară când vizităm Spania, iar impresia mea este și acum, cum a fost de fiecare dată, a unei țări care știe să-și valorifice resursele, care îmbină pragmatismul și hărnicia cu viața lejeră și poezia. Calmul și lipsa de crispare sunt dominante în peisajul străzilor, iar viața, așa cum se vede, este aici o valoare în sine adevărată care merită îmbogățită și apărată. Mi-ar plăcea să trăiesc în această țară măcar o vreme, un an sau doi și să uit de situațiile anapoda din absurdistanul de la noi, dar aceasta este acum doar o idee. Am dat o fugă într-o zi, cu trenul, și până la Figueres-ul lui Dali, ceea ce a fost o încântare, dar în Barcelona am văzut și am trăit atât de mult în numai o săptămână încât parcă a fost o lună: portul și plaja Barceloneta, Sagrada, Muzeul Picasso, Muzeul Național de Artă, Muzeul Etnologic, Palatul Muzicii, Las Ramblas-ul, Parcul Güell, minunăția de zeci de străzi și piețe. Am stat chiar și la o fiesta cu temă medievală și am înțeles cum lucrează memoria peste timp și transformă istoria în prilej de sărbătorire. Oriunde s-a putut am scris pe carnetul pe care l-am avut mereu la îndemână, iar poemul meu călător a căpătat contur. Sunt multe de spus, dar rămâne să revin cu alte ocazii sau rememorări în timp.

Performerii stradali și târgurile de vechituri

Mă emoționează performerii stradali, am scris într-o postare recentă, pentru că arta lor e directă și așteaptă recunoaștere și o plată simbolică pe loc. Este multă poezie în această formă de expunere care ne oprește o clipă pentru a vedea rostul alergăturii noastre neobosite pentru cele materiale.

La fel, târgurile de vechituri, pentru că lucrurile care au avut locul lor cândva în niște case și sunt acum de vânzare pe niște mese, amestecate între ele, spun povești de viață, mai limpezi sau mai încifrate, oricum niște povești despre timp și sensul vieții pe pământ.

Fira Medieval a Creu Coberta (Barcelona)

Fira Medieval a Creu Coberta, o sărbătoare importantă pentru Barcelona, se întâmplă acum la sfârșit de septembrie și început de octombrie, iar noi am fost norocoși să fim aici și să și locuim chiar lângă Carrer de Creu Coberta, o stradă nesfârșită care se umple în aceste zile de mii de oameni dornici de distracții, care vând și cumpără, iau masa și stau la un pahar (cu mare chef de vorbă, am remarcat), se uită la spectacole cu subiecte inchizitorial-medievale (în care acum binele învinge răul, iar acuzații sunt eliberați, după lupte, în aclamațiile mulțimii), se plimbă, se bucură pur și simplu de viață. Impresionante spectacolele (voi posta separat, poate chiar azi, două-trei foarte scurte înregistrări) în care actorii pun multă pasiune și își iau foarte în serios rolurile, iar spectatorii participă, strigă, țipă, aplaudă! La fel concertele de muzică locală, care dau și mai multă culoare sărbătorii. Am stat și noi până mai târziu încântați de bucuria oamenilor și mulțumiți că am avut șansa de a fi aici la un astfel de eveniment.

Muzeul-Teatru Dali din Figueres

A trebuit să înfruntăm greva spaniolă a căilor ferate, cu slalom printre puținele trenuri disponibile, pentru a ajunge azi, plecați de dimineață din Barcelona, la Figueres, la Muzeul-Teatru Salvador Dali. Și a meritat pe deplin, pentru că rar am văzut un muzeu (un loc) dedicat unui artist mai bine organizat (în sens de spectaculos) ca acesta. Am găsit aici o mulțime de lucrări ale faimosului excentric al secolului, inclusiv autoportretul cunoscut. Ne-am bucurat enorm de apropierea de capodopere, de spiritul unui artist unic pentru care timpul devenise atât de material încât până și ceasurile se scurgeau peste tot în tablourile sale.

O vizită pe care nu o voi uita niciodată!

Catedrala uimitoare a lui Gaudi

S-au spus multe cuvinte la superlativ despre această catedrală uimitoare a Barcelonei și despre creatorul ei genial Gaudi. Toată povestea este, la fel, impresionantă.

Noi suntem doar mulțumiți că am ajuns să o vedem în această viață. Și nu știu, poate că o să scriu cândva-ceva în legătură cu acest moment important pentru noi, Iuliana și cu mine, măcar un poem, ceea ce nu înseamnă desigur mai nimic, dar este sigur că mă voi gândi adesea la această creație și la această zi.

Cei care ați vizitat Sagrada Familia știți despre ce încerc să tot spun aici, pentru că am sentimentul că nimeni nu poate rămâne indiferent la vederea ei.

Călătoria se trăiește, dar se și scrie uneori, ca poezia

Călătoria se trăiește, dar se și scrie uneori, ca poezia, iar amestecul de trăire și scris ne poate oferi, pe seama incursiunilor în lumea noastră colorată, un plus de înțelegere.

Compar emoţia dinaintea unei noi călătorii cu aceea din momentul în care cumperi o carte pe care ţi-ai dorit-o şi abia aştepţi să ajungi acasă şi să începi să o citeşti.

În plus, călătoria te implică pe mai multe planuri. Trebuie să te mişti din zona de confort, cum se spune acum, să ţii cont de rezervări, orare, să ai în vedere bagaje şi formalităţi, să parcurgi distanţe, cu avionul, cu maşina, cu bicicleta, pe jos, să te documentezi cât de cât despre locul în care ajungi, să faci poze, să vorbeşti poate cu unii oameni pe care îi întâlneşti, să participi, cu alte cuvinte, la propria aventură. Şi mai ales să ai norocul ca omul drag de lângă tine să fie pe aceeaşi lungime de undă (sau mai degrabă în aceeaşi doagă în neliniştea de a porni la drum şi în dorinţa de a împărtăşi bucuriile peregrinării.

Călătoria este pentru mine, poate mai mult decât lectura, şansa unei breşe în zidul invizibil al vieţuirii obişnuite, întruchiparea maximă a poeziei trăite, posibilitatea de a cunoaşte frumuseţea fără egal a lumii himeric-reale în care ne este dat să trăim.

Iar apropierea de momentul aterizării la Barcelona îmi dă acum o senzație de trăire pe viu a unei experiențe livrești încercate cândva în trecut și aproape uitate, în poemele lungi ale primei tinereți, sentimentul de aducere la nivelul zero a vieții imaginare.

Un roman este o construcție pe care trebuie să o ridici de unul singur

Scrierea unui roman este o aventură la care eu unul m-am încumetat de câteva ori, aș zice cu destul de multă inconștiență, pentru că este nevoie și de așa ceva. Că a meritat de fiecare dată încercarea e adevărat, recunosc, dar asta o pot spune acum, după ce s-a consumat și s-a împlinit efortul, după ce editori de top le-au publicat, după ce destui critici au văzut ce era de văzut, după ce atâția și atâția cititori mi-au transmis impresiile lor bune și foarte bune. 

Un roman este ceva atât de complicat și sofisticat, atât de anevoios și la risc, atât de bizar ca realizare umană încât probabil că romancierii ar merita un statut special de ființe rare, nu știu, un fel de lege de protecție ca pentru speciile pe cale de dispariție. :) 

Marea cu sarea înțelegerii

Una din părţile bune ale acestei poveşti legate de scris, de scrisul prozei mai ales, este că nu te scoate din realitatea în care trăieşti, pentru că trebuie mereu să ai un ochi deschis asupra a ceea ce se întâmplă în jur şi mai departe în lume, pentru exerciţiul observaţiei, atât de necesar unui prozator. Spre deosebire de un poet (iar în ce mă priveşte - slavă Domnului! - am experimentat şi povestea poeziei), un prozator nu trăieşte ataractic, nu se rupe de realitate, nu se abandonează cu totul universului pe care îl crează. El trebuie să facă naveta între viaţa lui şi viaţa din roman permanent. Altfel, substanţa prozei sale se poetizează, se infuzează liric, ajunge să opereze cu alte mijloace, străine de scopul cu care pornise încă de la prima frază a romanului. Dacă un poet e mai mereu absent din propria viaţă (pe care, culmea, o înţelege foarte bine), un prozator e foarte prezent pentru că simte că substanţa scrisului său vine din cotidian, nu din viaţă aşa la modul absolut, ca în cazul poeţilor.

Oamenii prietenoși ne fac viaţa frumoasă

Starea de bine, mulţumire şi sănătate pe care o trăim uneori o datorăm în cea mai mare parte oamenilor prietenoşi. Ei ne fac viaţa frumoasă şi dau sens zilelor noastre pe pământ. A reuşi să-i cultivăm şi să-i păstrăm în preajmă este în primul rând un dat natural care vine din structura caracterului nostru, dar şi o artă care se învaţă. Tot aşa cum a-i evita pe cei ostili şi invidioşi este un semn de conştientizare a unicităţii trecerii noastre prin această lume, a valorii timpului care ni s-a dat şi a obligaţiei pe care o avem faţă de noi înşine de a nu risipi darurile primite. Încercarea de a-i schimba pe cei incapabili de sentimente pozitive nu e tocmai lipsită de rost, dar s-a dovedit din păcate mai mereu ineficientă. De aceea, cel mai înţelept este probabil să ne înconjurăm, atât cât stă în puterea noastră, de oameni de treabă şi, la fel, să păşim pe partea cealaltă a drumului atunci când suntem pe cale să-i întâlnim pe cei falşi, prefăcuţi sau agresivi de-a dreptul. Este aici, poate, şi ceva din legile autoconservării, dar şi o metodă de limitare a efectelor răului în lume.

Pagini pe care le-ai scris cândva

Toate lucrurile peste care treci în grabă și pe care le dai la spate cu gândul că ai scăpat de o povară au obiceiul să-ți iasă în față când te aștepți mai puțin, ca o surpriză plăcută cel mai adesea. Pagini pe care le-ai scris cândva și despre care ai crezut că nu sunt prea izbutite capătă azi, la o nouă lectură, valoarea pe care o aveau și pe care nu ai văzut-o. Toate bune și frumoase până aici, numai că deși valide literar ele și-au pierdut ceea ce aș numi conexiunea la timp și plutesc așa parcă într-o zonă de graniță, unde totul poate căpăta sens sau se poate pierde ca și cum nu ar fi fost niciodată.

Un punct de sprijin în Univers

Locul în care te-ai născut şi ai crescut înseamnă mult. Este un punct de sprijin în univers la care te duce gândul mereu oriunde te-ar purta paşii în această lume. Iar noi, românii, suntem păcătoşi, sentimentali, vai de capul nostru la acest capitol. Ne este dor şi de nucul din grădină, şi de buruienile de pe marginea şanţurilor, şi de pietrele de pe malul râului din faţa porţii. Mă uitam cu ani în urmă, pe când mă aflam într-o rezidenţă literară germană, cu sentimente amestecate, de admiraţie şi compasiune, la nişte prieteni britanici care nu păreau absolut deloc atinşi de boala aceasta a dorului de casă, de care noi suferim amarnic. Pentru ei, lumea întreagă era casa lor. Întâi am zis că este mai bine aşa cum sunt ei. Apoi, mergând pe acest fir al gândului, chiar am conchis în sinea mea că ei au în fond puterea de a-şi ţine sub control sentimentele şi tendinţa de confesiune, ceea ce este o calitate. În fine, m-am gândit şi la ceea ce pierd, totuşi, în viaţă în lipsa acestei trăiri emoţionale de care noi părem copleşiţi când suntem departe, plecaţi. De fapt, nici nu ştii cum este mai bine.

Conştiinţa cauzelor bune

Curajul, puterea sufletească şi demnitatea au rădăcinile în viabilitatea şi temeiul civic-moral al planurilor şi idealurilor. Tupeul e manifestarea minciunii, falsului, individualismului şi proastei-creşteri. Nimic nu ne susţine mai bine în această lume deloc lipsită de nedreptate şi impostură decât conştiinţa cauzelor bune şi drepte, a celor care au pur şi simplu legătură cu oamenii. Pe ea se reazămă rezistenţa în munca de fiecare zi, trecerea peste dificultăţi, capacitatea de a îndura umilinţe. Dacă mai este şi credinţă, e şi mai bine, se poate merge fără teamă înainte, pe drumul bun.

Eram pe atunci (şi sunt şi acum) tulburat în special de muzica lui Beethoven

Toată adolescenţa, la începutul anilor optzeci, am trăit cu muzică simfonică şi cu lecturi care mă scoteau din realitatea vieţii de zi cu zi şi îmi umpleau sufletul de speranţă.

La un moment dat mă aflam în practică la spital, la chirurgie, ca elev al unui liceu sanitar, la Bacău, şi îngrijeam cu devoţiune zi de zi un pacient care căzuse cu bicicleta şi avea numeroase răni pe o parte a corpului. Era un violoncelist de la Filarmonica din Bacău căruia în discuţiile noastre i-am spus cât de mult iubesc concertele lor din fiecare vineri (la care mă duceam sărind gardul de la cămin), cât de mult însemnau ele pentru mine. La sfârşitul celor câteva săptămâni de îngrijiri, m-am pomenit din partea lui cu unul din cele mai frumoase cadouri pe care le-am primit în viaţă: un abonament permanent la Filarmonică.

Eram pe atunci (şi sunt şi acum)
tulburat în special de muzica lui Beethoven. Eram scufundat complet în simfoniile, concertele şi sonatele lui.

Cum lucrurile se leagă în viaţă, Dumnezeu mi-a dat această şansă să ajung, în 2011, la casa din Bonn a celui a cărui muzică se confundă în memoria mea cu adolescenţa trăită în oraşul lui Bacovia.

Şi îmi aduc aminte cu plăcere de acel moment german, pentru că mi-a arătat că lucrurile se leagă în viață în cel mai misterios mod posibil și că tot ceea ce trăim poate avea un sens nu numai pentru clipa prezentă, ci și pentru mai târziu sau în absolut.

Scriu pentru că motivaţia mea nu ţine de lumea exterioară

Sunt întrebat uneori cum reuşesc să scriu, mai precis cum reuşesc să mă mobilizez în fiecare dimineaţă pentru a-mi continua paginile în condiţiile în care tendinţele (trend-urile) lumii din jur sunt cum sunt, în care manelizarea, dezalfabetizarea, deculturalizarea prind parcă tot mai mult teren, în care nici beneficii materiale nu am de pe urma scrisului.
Răspunsul este simplu, chiar dacă mă surprind şi eu uneori clătinându-mă în convingerile mele: scriu pentru că motivaţia mea nu ţine de lumea exterioară, ci de lumea mea sufletească, de impulsurile şi elanurile mele interioare, dar şi de speranţa secretă că toate astea nu vor dura la infinit şi că oamenii se vor întoarce la viaţa adevărată, la valori, la lectură.

Nicăieri în lume valorile adevărate nu au apărut în absenţa criticii

Am sentimentul că nu vom atrage niciodată cu adevărat atenţia ca scriitori - nici cititorilor români, nici celor de afară - dacă nu vom scăpa de îngâmfarea auctorială penibilă (specific românească oare?) şi nu vom renunţa la ideea păguboasă că scrierile noastre nu pot fi nicicum obiectul contestării critice. Nu e deloc plăcut să fii criticat, fireşte, dar nicăieri în lume valorile adevărate nu au apărut în absenţa criticii, iar principiile libertăţii în artă şi în viaţă trebuie să poată fi aplicate şi pe operele noastre unice și nemuritoare. Dacă nu acceptăm această minimă condiţie, picăm în capacana unei inadecvări.

Cum reaua-intenţie e întotdeauna uşor de detectat într-un demers critic, e necinstit şi inutil să o vedem în toate demersurile critice care pun la îndoială genialele noastre scrieri.

E necinstit, pentru că e mai uşor să pui în funcţiune maşinăria victimizării şi delirul persecuţiei decât să reflectezi o clipă la realitatea lucrurilor.

Cred că literatura română nu se poate afirma aşa cum ar merita şi din cauză că nu funcţionează în interiorul ei spiritul critic.

Ne trezim adesea luați pe nepregătite

Deşi ajungem, în timp, să învăţăm din mers despre oameni, nu reuşim să integrăm lecţia aceasta în propriile situaţii de viaţă şi suntem mai mereu luaţi prin surprindere. Răutatea gratuită, de exemplu, este ceva ce nu voi înţelege probabil niciodată, oricâte instrumente de explorare aş folosi. Explicaţii pentru pornirile ostile fără motiv sunt destule: istorice (anii de teroare comunistă şi firele de legătură încă puternice în societate), educaţionale (marginalizarea valorilor etic-morale şi culturale), sociale (manelizarea şi isterizarea oamenilor prin mass-media), politice (proliferarea liderilui politic "şemecher" şi "descurcăreţ"), psihologice (traume şi frustrări acumulate) etc.. Cu toate acestea, ne trezim adesea luaţi pe nepregătite, învinşi, puşi la punct, fără replică, reduşi la tăcere. Şi este nevoie de multe resurse sufleteşti pentru a trece cât de cât cu bine prin astfel de încercări.

Un fel de îndrăzneală de a privi peste gardul provinciei

Poeţii şi scriitorii au căi individuale nebănuite şi misterioase prin care ajung la ceea ce se poate numi marcă personală sau stil propriu. Pregătirea filologică este foarte utilă, însă nu întotdeauna suficientă. Sunt nu puţine cazuri notorii în care diferenţa au făcut-o alte achiziţii culturale şi alte tipuri de experienţe de viaţă, paralele cu literatura. De altfel, se ştie prea bine că poezia şi artele în general au de câştigat din atingerea cu celelalte zone ale cunoaşterii. Dacă mă gândesc la ce mi-a folosit în poezie mie personal, cum se spune, interesul şi pentru alte domenii decât cele literare, pentru geografie şi călătorii, pentru ştiinţe şi medicină, pentru psihologie şi educaţie, pentru istorie şi politică, răspunsul scurt ar fi că poemele pe care le-am scris au căpătat, încă de la început, un fel de îndrăzneală de a privi peste gardul provinciei şi s-au încărcat de acel tip de nostalgie a exoticului sau necunoscutului pe care toţi poeţii îl caută (mai mult sau mai puţin conştient) şi care pe mine m-a pregătit pentru punerea la cale a "himerismului poetic".

Balcic, mon-amour!

Am fost recent pentru câteva zile la Balcic, a treia vizită pe care am făcut-o acolo. Locul ne-a plăcut de prima dată când, în plină pandemie, anul trecut, am încercat o ieșire (cam singura posibilă atunci în orizontul nostru) din atmosfera agitată de la noi. Apoi am repetat, prin septembrie, incursiunea doar pentru a-i însoți pe niște prieteni și a împărtăși și cu ei bucuria. "Cuibul de liniște", cum îl numea Regina Maria, își merită numele. Pensiuni modeste și curate, cu piscine și locuri umbroase, faleza cu terase amenajate cu gust unde meniurile sunt scrise în română, unde chelnerii, de o amabilitate neostentativă, neșmecherească, îți vorbesc și ei în română servindu-te, între alte bunătăți balcanice, cu midiile gătite ca nicăieri și la prețuri foarte bune, marea cu farmecul ei care nu se demodează niciodată, castelul din apropiere cu grădina botanică și istoria lui, totul face din mica localitate un frumușel cuib de recluziune de vacanță plăcut și nepretențios.

Ca să nu mai spun că anul trecut locurile m-au și inspirat și am scris acolo o bună parte din "Respirație asistată", pe carnetele mele nelipsite și poate demodate, ceea ce nu a mai fost cazul acum, când nu mi-am mai propus nimic legat de scris sau citit, ci numai contemplare și odihnă.

Timp suspendat

Iulie și august sunt un timp mort. Știu, cei care lucrează pământul, cei din industria turistică și atâția alții au destul de lucru și în această perioadă a anului și foarte probabil că resimt, dimpotrivă, plinătate, sens, rost și tot ce are legătură cu agitația oamenilor pentru felurite cauze și scopuri. Eu simt însă aceste zile de vară ca pe o parte a vieții care nu îmi aparține. Este ca și cum mi s-ar permite să trăiesc, dar asta nu ar conta la cronologia existenței mele, ar fi doar un pasaj de trecere înspre altceva mai limpede și mai ușor de prins în ecuația personală. Orice aș face, orice aș scrie, orice plan aș pune la cale, totul trece acum pe o linie moartă, se topește în orizontul de lumină intensă care șterge nuanțele, se pierde în zarva generală a vacanțelor infinite.

De amorul artei

Acum este probabil perioada cea mai potrivită în care dacă eşti scriitor poţi scrie cu adevărat mai mult pentru tine şi de amorul artei, pentru că a devenit, se pare, un pic mai dificil să publici, nu numai să trăieşti şi să munceşti, editurile sunt şi ele în impas, cum mai toate merg palid peste tot, plus sentimentul că nu e momentul pentru literatură şi artă, iar perspectivele se cam închid, intră în zona de ceaţă. Ştiu că nu sună prea optimist, dar un pic de realism nu strică niciodată. Poate fi chiar motivant, mobilizator, inspirator şi aşa mai departe, un truc prin care se pot reseta energii ascunse şi din care te poţi alege, în timp, cu unele rezultate şi isprăvi neaşteptate. Ceea ce nici aşa nu contează foarte mult, însă orişicât, ar fi mai mult decât nimic, indiferent cum va fi să fie.

Contează doar ceea ce poate fi pus în mişcare de energiile afective

Nu am decât darurile primite de la Dumnezeu, de care sunt la fel de conştient cum sunt de natura trecătoare a vieţii omului pe pământ şi pe care am încercat mereu să le pun cât de cât în funcţiune. Şi mai am oamenii dragi din familie şi prietenii, atât cât sunt și ei prin preajmă, aproape, pentru că fiecare are la urma urmei viața sa. Prin asta mă consider bogat şi norocos. Restul este viaţă de zi cu zi, obişnuită, cu suişuri şi coborâşuri, cu isprăvi şi eşecuri, cu melancolii şi exuberanţe, cu desnădejdi şi speranţe, cu umilinţe şi momente de mândrie, cu bucurii şi tristeţi, este trăire la nivelul zero. Intuiesc sensul vieţii. Am fost de câteva ori chiar pe punctul de a şti sigur din ce e plămădit, dar nu pot să-l descriu niciodată în câteva fraze, pentru că o astfel de intenţie ar fi o indecenţă. Nici măcar poezia sau romanul nu reuşesc să-l prindă şi să-l scoată la lumină pe de-a-ntregul. Cu ele însă se poate ajunge destul de departe în această poveste. Oricum, rămâne şi contează doar ceea ce poate fi pus în mişcare de energiile afective. Inteligenţa, cultura, puterea sunt numai elemente ajutătoare şi, în general, de fapt, cam jalnic de inutile.

Am văzut cum poate fi uneori în străinătate ca acasă, iar aici ca între străini

Că nu am emigrat, totuși, din această țară ciudată care își dușmănește și tracasează cetățenii prin sistemele și instituțiile ei la toate nivelurile, dar mai ales prin oamenii-instrumente predispuși și parcă învățați să facă asta și de care se folosește ține probabil de niște potriviri astrale mai greu de pătruns și de unele slăbiciuni afectiv-emoționale personale.

Că am rămas aici continuând în același timp să visez, să pun la cale planuri și să mă implic cu entuziasm oricând am avut ocazia și am simțit că pot fi eficient și de folos este ceva legat de firea pe care am moștenit-o și de un fel de donquijotism căpătat pe drum.

Cred că înțeleg destul de bine în ce realitate trăiesc, de unde până unde ține minciuna și cât valorează adevărul. Și am văzut și cum poate fi uneori în străinătate ca acasă, iar aici ca între străini, nu intru în detalii, subiect de roman. :)

De aici și credința mea, probabil, că pe termen lung poți ajunge să învingi, să ieși din cercul condiției de victimă și să transformi ceea ce în această parte de lume pare un fatum într-un punct de relansare care să te ducă, prin sacrificii și perseverență, spre un orizont mai bun și să-i încurajeze și pe alții.

Un eseu despre "himerismul poetic" și poeme (în original și în versiune engleză) în "Coolabah"

În numărul cel mai recent (30/2021) al prestigioasei reviste de limbă engleză Coolabah, editată de "Observatori: Centre d’Estudis Australians i Transnacionals / Observatory: Australian and Transnational Studies Centre" al Universității din Barcelona, a apărut un eseu al Cristinei Savin, traducătoare din Melbourne, despre "himerismul poetic": "Translating alienation – between escapism and adventure". Eseul este ilustrat cu mai multe poeme lungi din volumul de debut "Gustul înstrăinării", în română și în versiunea engleză excelentă a Cristinei. Textul și poemele sunt accesibile pentru lectură AICI.

Prima cronică la "Respirație asistată"

Prima cronică la "Respirație asistată" vine, din nou, de la Arcadia Solum, pe blogul ei care merită urmărit, cu observația interesantă, pe care o face încă din primele rânduri, că deși are ca motiv pandemia cartea este scrisă "cu un fel de detașare anxiolitică".

Un sens cumva mai înalt față de ceea ce îmi putea oferi trăirea la nivelul zero al vieții

Am scris Respirație asistată poate și pentru a trece mai ușor prin zilele, săptămânile și lunile de pandemie. Am simțit că fiecare poezie, în timpul scrierii ei, îmi dă un sens cumva mai înalt față de ceea ce îmi putea oferi trăirea la nivelul zero al vieții și că eram apărat astfel, prin scris, de toate schimbările în rău ale unor oameni și de situațiile anapoda care au venit în tot acest timp peste mine, cu tot cu boala și cortegiul ei de frici, cu tot cu diversitatea de lucruri noi și parcă și vechi într-un fel, cu nenumăratele momente de retragere, abandon, tristețe și renunțare, dar și cu puținele pusee de entuziasm care apăreau din când în când ca din senin.

A fost cu adevărat terapeutică scrierea ei, așa cum spun psihologii despre scris, ca și cum mi-ar fi fost oferit un instrument vechi și eficient de supraviețuire însă uitat și ignorat din motive neștiute. Dintre cărțile mele de poezie aceasta este poate cea mai trăită la propriu, pentru că s-a ivit din stările nu întotdeauna clare, deși intense, prin care am trecut în ultimul an și în care am respirat, la figurat și la propriu, dispneic și m-am agățat de orice fir de nădejde și orice mic semn de bunătate umană.

Scrisul este terapeutic

Scrisul este terapeutic conform unor studii serioase. 

Dincolo însă de acest avantaj al netezirii unor asperităţi sufleteşti pe care îl oferă celui în cauză, scrisul are şi calitatea bizară de a fi în acelaşi timp consumator de energii psiho-emoţionale imense şi sursă de încărcare a bateriilor. 

E ca şi cum ai călători cu o maşină fără ca acul indicatorului de combustibil să se mişte. Mai curând te poţi aştepta să se acumuleze ceva pe parcurs, ca în reclamele acelea cu Net-ul care se adună. 

Acumulare aşadar de trăiri rafinate şi bucuria de a privi peisajul la pachet cu lipsa de griji pentru a opri în vreo staţie pentru alimentare. Un perpetuum mobile al vieţii interioare pe care cei dăruiţi cu har îl au la îndemână mereu. 

Ieşind din sfera metaforei, ştiu, sunt destui scriitori care vorbesc despre travaliul scrisului, dar această realitate nu anulează cele spuse mai înainte, pentru că genul acesta de efort conţine şi motivaţia, şi entuziasmul, şi dorinţa de a depăşi nişte limite abia întrezărite la început. 

Bucuria creaţiei nu este o vorbă goală, cu toată banalitatea ei comparabilă doar cu simplitatea unor coperte de carte care cuprind uneori chiar secretul vieţii.

Cititul îți spune mai degrabă ceva despre tine

Cititul îţi spune mai degrabă ceva despre tine, cel care citeşti, decât despre autorul cărţii sau despre lumea pe care o construieşte. Mecanismul psihologic e simplu, acela al comparaţiei pe care eşti invitat să o faci aproape în permanenţă între perspectiva rândurilor, pasajelor şi paginilor şi aceea proprie de care nici nu erai chiar foarte conştient. Un gând, o idee, o reflecţie, o expresie, un cuvânt, fiecare şi toate la un loc au potenţialul de a provoca resurse psiho-emoţionale latente, ascunse, care nu şi-ar fi găsit niciodată vreo formă fără efortul lecturii. Sunt stări de fapt care îţi vorbesc despre cum eşti ca fiinţă umană unică dăruită cu suflet şi creier, într-o lume în care totul curge în viteză. Pentru că lucrurile care contează aici sunt detaliile, ignorate de obicei în fuga noastră după nici noi nu ştim prea bine ce. Iar şansa de a percepe detaliile pe seama acestei paşnice activităţi este un dar despre care ar trebui, poate, să le vorbim mai mult celor care încă nu ştiu de el.