Omul himeric trăiește poezia, dar nu face mult caz de această trăire pentru că nu este interesat de ecourile modului său de a percepe viața.
Călător în căutarea de sine, privește această neliniște ca pe o parte a naturii sale proprii, cu dorința de cuprindere și cunoaștere a lumii.
Explorator al științei, nu are scopuri savante, ci vede în această înclinație un simplu semn al firii sale curioase și folosește jargonul specific fără emfază, pentru că nu are de demonstrat nici cunoștințe, nici învățătură, nimic, nimănui.
Tentat de transfigurare, se bucură de „identitățile multiple”, de acel pessoan „trăiesc în noi nenumărați”, (1) cu aerul că schimbă, ca un actor experimentat, costumația pentru roluri diferite în piese diferite.
Este o propensiune spre boală, adevărat, dar nu în formă clinică, patologică, ci în varianta lipsită de simptomatologia alarmantă specifică, în discuție și aceasta în mediile științific-medicale, (2) ci mai degrabă metafizic-filozofică, poetică, heteronimic-pessoană, literară.
Atins uneori de boală, nu merge pe firul pesimismelor de pacient, preferă să integreze „căderea” în gama diversă a trăirilor și să forțeze, prin ea, acces spre niveluri mai adânci de înțelegere.
Nici poezia autentică – de care omul himeric este legat prin fire mai trainice decât cele dintre întâmplările vieții de zi cu zi – nu își arată instrumentele, metaforele, mijloacele. Sau măcar încearcă să le treacă în plan secund, ferite vederii.
De altfel, un defect frecvent al textelor cu intenţie poetică, pe care încă mai avem ocazia să le citim prin reviste şi pe Internet, este poetizarea.
Evident că majoritatea poeţilor – în care pot fi incluşi nu puţini dintre cei cu notorietate – nu sunt conştienţi de acest aspect esenţial şi ratează chiar poezia uneori.
Poetizarea este acea tendinţă a autorului de a arăta și demonstra în textele sale inteligenţă, cultură, cunoştinţe, sensibilitate, profunzime a gândirii. Prin acest mecanism, poezia abia dacă mai încape printre versuri.
Este o observaţie care merită împărtăşită, cred, chiar dacă unii autori de poezie nu o vor agrea, pentru că – se pare – multe dintre eşecurile noastre în povestea poeziei româneşti a cărei valoare nu este recunoscută și așa mai departe ar putea avea o legătură strânsă cu ea.
Iar aici nu este vorba despre cultura poetului (care, fireşte, este recomandabil să fie cât mai solidă), ci pur şi simplu despre o înţelegere greşită a poeziei.
Desigur, nu există o cheie universală de înțelegere „bună” a poeziei. Toţi cei care am încercat să scriem poezie şi încă o facem ne-am confruntat, mai mult sau mai puţin conştient, cu această problemă. Cu mai mult sau mai puţin succes în efortul de rezolvare a ei.
Ceea ce se poate adăuga este că poezia nu are de a face nici cu reflecţiile inteligente despre lume şi viaţă, nici cu ironia afişată, nici cu aluziile culturale, nici cu „adevărurile” social-politice ale zilei, nici cu expresiile frumoase (nici atât!), nici cu limbajul stradal sau la modă. Deşi ar putea să le cuprindă pe toate, poezia adevărată le ocoleşte, în primul rând pentru că nu are, la fel ca omul himeric, de demonstrat nimic şi apoi pentru că nu ţine decât de un anumit mod de a vedea lucrurile într-o perspectivă mai degrabă psiho-emoţională şi strict individuală decât intelectuală.
În ipostaza sa de bolnav, pacient al „sanatoriilor celeste” (3), omul himeric se adâncește în suferință ca într-un cuib de durere care îl face mai sensibil la lumea din jur. O sensibilitate ultragiată de limite impuse de epocă sau de subtile mecanisme psihologice de raportare la lume. Îi este necesară această acutizare a percepției suferinței exterioare pentru că stilul de viață himeric are foarte puțin din reperele fizic-materiale.
Totul se întâmplă în plan emoțional. O plimbare banală pe străzi pariziene toamna, ca în poemul Melancolie locală din volumul al cărui manuscris l-am uitat în avion și l-am regăsit apoi la oficiul de obiecte pierdute, (4) nu este o foșnire a pașilor prin frunzele uscate, ci o metaforă a poeziei nescrise la care toată lumea are acces, un mod al contextului de a vorbi, nichitastănescian poate, nu cu ajutorul cuvintelor, ci al lucrurilor la îndemână: frunze, autobuze răscolind frunzele în trecerea indiferentă, vitrine aranjate artistic, mulțime neobosită pe bulevarde.
În condiția de pacient, omul himeric respiră cu limite și experimentează sufletește trăirea la nivelul zero, poate singura care îi asigură accesul la lumea largă și la înțelegerea ei. Respirația devine o artă, ca în poemul Arta de a respira, (5) care este de fapt chiar arta de a trăi în acord cu nivelul obișnuit al condițiilor de viețuire, cu banalitatea de a sta întins pe un pat și de a te bucura de puterea pe care încă o mai ai de a trage aer în plămâni și de a privi prin camera în care te afli.
Am trăit aceste limite în primul an al pandemiei, când am fost aproape de granița dintre „a fi și a nu fi”. Și pot spune că adevărul despre viață, adevărul despre lume și adevărul despre poezie, copleșitoare în solemnitatea lor, tocmai în astfel de situații se pot desluși. Toate trei pe seama greutății lucrurilor banale, a paharului de apă pe care îl primești sau nu pe patul de suferință în funcție de cât de norocos ești să ai pe lângă tine oameni cărora le pasă, a sensului sau a lipsei de sens a înlocuirii „trăitului” cu agitația pentru planuri și proiecte prin care să obții recunoașterea lumii, a poeziei ca întâmplare psiho-emoțională cu importanță și utilitate personală sau ca entitate culturală cu semnificații și însemnătate pentru mai mulți oameni.
Merită, aș zice, oricum ar fi, să privim mai atent la lucrurile banale, ştiute. Între care și boala ca posibil mod de resetare a vieții, ca ipotetic instrument de clarificare a sensului. Convertită poetic, boala nu dă greutate în plus textului, rămâne doar așa, un bonus, ceva suplimentar, pentru că importantă aici este doar ușurința sau dificultatea de a respira cu adevărat. Nu „talentul” de a scrie despre propria suferință. Nu transferul spre scris. Dacă respirația se reglează, poezia poate rămâne foarte bine nescrisă fără absolut niciun fel de problemă pentru omenire. Tema bolii sau a morții în sine nu sporește valoarea poeziei. Nu există teme care merg sau care nu merg. Nu boala dă greutate textului. Abia stilul, viziunea autorului şi alte ingrediente care ţin de arta scrisului sunt mai importante în această chestiune, pentru că pot ridica orice subiect, fie el politic sau ideologic, la nivelul autenticului. Sau îl pot compromite iremediabil.
Fireşte că unele teme pot fi la un moment dat pe valul modei, în trend, iar altele nu, însă în final tot măiestria scriitorului contează. Iar ceea ce le poate strica oricum pe toate este tezismul, intenţia de a demonstra ceva în alţi termeni decât cei literari. De a demonstra ce grozav, extraordinar și demn de compătimire și milă este, de exemplu, să stai bolnav întins pe pat și să aștepți sfârșitul. De a te plânge.
Și totuși, din conviețuirea cu boala omul himeric are de câștigat abilitatea sau puterea de a se despovăra, la nivelul cotidian al trăirii, de artificios și superficial, de kitch și sentimental, de frivolitate și indiferență, adică de tot ce împiedică poezia să își ia zborul cu naturalețea desăvârșită a faptului de a respira. Este un câștig al sensibilizării pentru o înțelegere mai bună a vieții, premisă fundamentală pentru trecerea în metaversul paralel al poeziei.
Articolul poate fi accesat în revista Anthropos AICI
_________________
1) Pessoa, Fernando. Opera poetică. Traducere de Dinu Flămând, Editura Humanitas, București, 2011
2) Gillig PM. Dissociative identity disorder: a controversial diagnosis. Psychiatry (Edgmont). 2009 Mar;6(3):24-9. PMID: 19724751; PMCID: PMC2719457
3) Mincu, Marin: Sanatoriul celest, în Luceafărul, nr. 47, 30 decembrie 1998; text reluat în antologia Poezia română actuală, vol. I, Ed. Pontica, 1998 şi în sinteza O panoramă critică a poeziei româneşti din secolul al XX-lea, Ed Pontica, 2008
4) Baghiu, Vasile. Metode simple de încetinire a timpului, poeme, Editura Eikon, București, 2019
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu