Vasile Baghiu: "Echilibristică po(i)etică deasupra “hăului”" - despre volumul “sanG d’encre“ de Emilian Galaicu-Păun, în revista Poezia, primăvara, 2025

Vasile Baghiu

Echilibristică po(i)etică deasupra “hăului”*

                                                    Cronica este publicată în revista Poezia (primăvara/ 2025)

Cu alură de chitarist sau cântăreț rock, aflat în permanentă mișcare, ca un veșnic adolescent, atent cu lumea din jur, prietenos și spontan, sclipitor ca poezia pe care o scrie asemenea unui magician amestecând într-un creuzet limbile pământului și dând apoi la iveală un grai special, aparte, al poeziei sale, care pendulează între ludic și tragic, Emilian Galaicu-Păun este întotdeauna o prezență vie, în dialogurile publice, conferințele, intervențiile, recitalurile și evenimentele literare la care participă. Iar ca poet, prozator, eseist, critic literar și editor, înscris deja în panteonul literar local-românesc, cu destule reverberații europene și internaționale, așa cum a fost prins și de antologiile, istoriile și sintezele cele mai exigente, el întruchipează spiritul acestei epoci caracterizate de schimbări radicale.

Schimbări, aspirații și umilințe, traume ale unei părți de țară desțărate, Basarabia, Republica Moldova, partea sa de românitate pe care – prin poezie și prin acțiuni civice – “o duce în spate”, cum sună și titlul unui volum al său (“Cel bătut îl duce pe cel nebătut”) și cum nu puține alte poeme apărute în timp o spun : „Cum ai/ liiinge/ de bună-/ voie la/ -20° C/ șinele/ de cale/ ferată/ în urma/ trenului/ care ți-a/ deportat/ neamu-n/ Siberia –/ iată/ ce vrea/ să spună/ a vorbi/ limba/ moldovenească!”.

De altfel, o parte importantă a poeziei lui Galaicu-Păun – așa cum se vede și în recenta antologie “sanG d’encre“ („sânge de cerneală”, Editura Cartier, Chișinău, 2024), cu poeme alese de Al. Cistelecan, care semnează și o prefață de explorare și descifrare a mecanismelor acestei poezii – este pusă în siajul patriotismului și al exasperării de a-și vedea neamul românesc încă blocat în oprimare, manipulare, separare, neașezare.

Este însă o revoltă care nu se mai exprimă în strofe și rime sonore și sentimentaliste (eficiente altfel social și politic), ca în poezia generației poetice basarabene de dinaintea sa și contemporană încă, ci prin volute de dezgust, manifestate chiar fiziologic, în care încape și un pic de ironie și ludic (“ai țoapa/ națiunii ajunsă-n Senat/ ai oroare de antologii ai dureri la ficat...”).

În totalitate, poemul „Ch-ău”, emblematic pentru întreaga sa poezie, vituperează împotriva situației de marginalitate a Chișinăului și de „loc viran unde nu se întâmplă nimic/ ragtime/ hău...”, dar nu în registrul clasic, ci pe multiple planuri, inclusiv himeriste, ca întreaga poezie.

Dincolo de contextualizarea geografic-istorică în care puseele de patriotism natural (lipsit adică de orice urmă de retorism) încap la grămadă cu întreaga recuzită a construcției textualiste, recunoaștem aici un alt plan, al erudiției și intelectualității susbstanțializate, în care virajul spre intelectualism este domolit, totuși (din știința și intuiția modului în care se poate produce efectul de poezie)  de inserțiile lirice care funcționează ca niște nuclee de iradiere emoțională. “termometrul sub braț: parcă-aș face transfuzie de argint-viu/ pentru oglinzile/ (presupuse) din interior. febră 39° C./ trupul meu răsucindu-se de pe o coastă pe alta/ ca un caleidoscop care schimbă sticluțele roșii (de jar) pe sticluțele/ de smaragd (ale frigurilor) c-o mișcare. și invers. și-n timp ce/ crește temperatura, picioarele ies de sub plapumă țepene ies două linii paralele ca liniile de tramvai...”.

În fond, are dreptate Marin Mincu – promotorul asumat teoretic al textualismului la noi și unul din exegeții operei lui Emilian Galaicu-Păun – să observe că “literatura trebuie să rămână vie, chiar dacă se face cu metoda textualistă”. Aici, viabilitatea și vitalitatea poeziei se salvează tocmai prin recursul la secvențe care au de a face cu trăirea, cu filiera autenticistă și autobiografistă caracteristică poeziei de după optzeciști, a generației nouăzeciste din care Galaicu-Păun face parte, chiar dacă are destule afinități cu valul novator anterior.

Autobiografismul vine să compenseze impetuosul elan experimentalist căruia criticul Ion Pop îi atribuie, pe drept, trăsături de curaj: “...poetul s-a distanțat radical de modurile de a scrie ale înaintașilor, printr-un experimentalism curajos...”. Pentru că este cu adevărat un act de temeraritate în poezie forjarea metodelor, mijloacelor, tehnicilor, perspectivelor, limbajului în condițiile în care mesajul intențional, unul eminamente existențialist, de fapt, trebuie să fie însăși combustia poemelor.

Este adevărat că infuzia de secvențe autobiografiste și autoreferențiale sunt, alături de altele, instrumente textualiste pe care poetul le stăpânește ca un maestru, dar ceea ce îl mână în luptă – iar asta se vede în substratul fiecărui vers – nu este să-și demonstreze skills-urile pe această linie, ci să spună sau măcar să facă aluzie la ceva important despre viața-viață, nu despre viața-text. „Am citit ca să scriu. Am scris ca să trăiesc. Am tradus – / printre altele,-n 2009, Jurnal-ul de doliu-al lui Barthes (drept omagiu/ prin procură-al bunicii Emilia, care ar fi împlinit în acel an 100!) – / ca să-mi plâng , cu cuvintele altora, morții familiei...”

Punctele de reușită în acest sens văluresc pe o sinusoidală (ascendentă în ansamblu, totuși), însă aici se află întotdeauna, ca în orice experiment, punctul nevralgic, riscul major, confruntarea decisivă pentru orice poet lucid.

Noroc că autorul “Levitațiilor deasupra hăului” stă bine și la acest capitol. Este conștient, de exemplu, că toate conceptele abstracte din lume, aluziile culturale și literare, structurile complexe, poliglotismul & jocurile de limbaj (care trimit la Pound) și perspectivele interdisciplinare nu pot nicicum suplini absența strălucirilor din planul mai adânc al semnificatului, al „fondului” despre care vorbeau clasicii (care și dă substanța poeziei). Și rezolvă acest impas cu incursiuni avântate în teritoriile “trăitului”, fie în ecuație erotică, fie pe filon cotidian, fie în cadre autoficționale, fie, în sfârșit, în bolgiile dantești ale morții.

Ecuația erotică pare, de altfel, dominantă – la o privire generală pe care ne-o oferă această antologie – și se înțelege că vine să potolească arsura thanatică. Adesea, chiar combinația năucitoare între ele aduce tensiuni valoroase poetic. „cerebrală-n măsura în care, să nu facă zgomot când trece prin cap (poezia), pun tâmpla/ la bătaie pe post de surdină. se cheamă că moartea se șterge pe gură cu numele mici, ale noastre/ (când se întâmplă arareori să ne ciocnim – hai noroc! – / îi aud prin mătasea ciorapului clinchetul oaselor, whisky cu gheață.)...”

Filonul de daily life, în pură manieră optzecistă, cu inserții pe alocuri de minimalism și oralitate, dă seama de caracterul polifonic al poemului-fluviu caracteristic poeziei lui Galaicu-Păun și aspiră, cărtărescian parcă, la cuprinderea lumii.

Autoficționalul și biografismul, la fel, umanizează tehnica, ne scoate din malaxorul textualist, ne oferă o șansă de coborâre la nivelul zero al viețuirii, unde poezia nici nu mai are nevoie să fie scrisă.

Cât privește moartea, se poate spune că Emilian Galaicu-Păun găsește în faldurile ei ontologic-livrești un punct forte al profilului său de poet. Prin recursul la Thanatos lirismul are de câștigat, se recuperează și se resetează tocmai în momentele în care învolburările tehnicist-textualiste îl aduc pe punctul de a se stinge. Intuiția sa funcționează foarte bine, îi spune că balanța între cele două tendințe, tehnicistă și existențialistă, odată pierdută, este greu de recuperat.

Întreaga poezie a lui Emilian Galaicu-Păun este, în fapt, rezultatul unei echilibristici „deasupra hăului”, în care contrariile se potențează reciproc – ermetismul cu naivitățile construite, scăpărările avangardiste cu pasajele (ivănesciene) ale stărilor și sentimentelor comune, ludicul de toate felurile (inclusiv concretist-tipografic) cu solemnitățile prelucrate afectiv, explorările erotice îndrăznețe cu scufundările în apele mișcătoare ale bolii și morții, himerismele livrești filtrate prin poliglotism consubstanțial cu privirea atentă asupra poveștilor locale. Este poezia care reușește să prindă „Zeitgeist”-ul de acum, alienant, însă nu cu totul lipsit de speranță. 

 

*Despre volumul “sanG d’encre“ de Emilian Galaicu-Păun, Editura Cartier, Chișinău, 2024, poeme alese de Al. Cistelecan