Povestirea "Frizerul din Nicosia" a apărut în Liternautica

Am început, nu demult, să scriu din nou povestiri.Am terminat două bucăți.

Una a apărut în decembrie în Ficțiunea Optm, iar acum ce veste bună din nou! "Frizerul din Nicosia" este în Liternautica.

Mulțumesc întregii redacții, inclusiv pentru poza de pe copertă!

Link pentru text AICI!

Munca scrisului mă protejează

 

Dacă mă gândesc din nou la literatură și mai ales la scris, cred că munca scrisului mă protejează într-un fel interesant, îmi aduce bucurie și mulțumire tocmai atunci când nimic din lumea în care trăiesc nu pare să se plieze pe sufletul meu.

Și mai cred că scrisul îmi alungă adesea frica de moarte, iar asta se întâmplă datorită puterii extraordinare pe care o are de a dilata timpul și de a transforma micile întâmplări de zi cu zi în evenimente emoționale cu bătaie mai lungă decât linia orizontului.

Trăiesc într-un cuib de protecție construit din fraze, versuri, capitole, pasaje, cuvinte și mai ales din trăiri atât de aparte pe seama lor încât mereu va fi nevoie de noi pagini pentru a le cuprinde.

Cultura sănătății: De ce este sănătos să citim?

 

Merg mai departe cu proiectul "Cultura sănătății", pe care l-am pus la cale anul trecut pe seama colaborării dintre D.S.P. Neamț (director: Radu Eugen Firăstrău; șef Compartiment Evaluarea și Promovarea Sănătății: dr. Daniela Marcoci) și Biblioteca "G.T. Kirileanu (director: Mihaela Mereuță).

Azi, la filiala Mărăței a bibliotecii, întâlnire cu elevii clasei a XII-a B (profesor coordonator: Doina Dumitrașcu) de la Colegiul Tehnic "Gheorghe Cartianu".

Am încercat să răspund cât mai lămuritor la întrebarea "De ce este sănătos să citim?" și am avut parte și de o discuție interesantă cu elevii.

Îi mulțumesc doamnei Irina Miron, bibliotecar, organizatoare a activității, pentru grija și atenția pe care le are mereu față de acest tip de evenimente!

Secretul secretelor e libertatea de mişcare şi respiraţie

Am descoperit literatura şi scrisul devreme, două minunăţii care au rămas nişte permanenţe în viaţa mea, dar mintea mi-a fugit mereu şi înspre alte teritorii, înspre medicină, psihologie, sociologie, pedagogie, ştiinţă, istorie, geografie, muzică, artă, călătorie, ceea ce m-a ferit, cred, de crisparea, tipică scriitorilor, aş zice, care ajung să creadă că literatura e capătul lumii, că fără scris nici n-ar putea trăi şi aşa mai departe. Înţeleg şi acest sentiment ultimativ, l-am trăit, l-am cunoscut, dar constat că viaţa oferă o diversitate atât de strălucitoare în plan emoţional, în relaţiile cu oamenii, în micile sau marile bătălii pe care le dăm pentru cauzele noastre, în planurile şi proiectele grozave pe care le punem la cale, în bucuriile şi suferinţele noastre, în traiul de la nivelul zero, încât mi se pare că secretul secretelor e tocmai libertatea de mişcare şi respiraţie, care ajunge, în final, să dea aripi chiar scrisului şi să îngăduie inimii să bată în voia cea bună.

Ca și cum ai scrie numai pentru sertar

Călătoria de unul singur, fără să fie mereu și în toate cazurile urâcioasă, aduce cu ea, totuşi, un disconfort real.

Atunci când călătoreşti singur e ca şi cum ai fi scriitor şi ai scrie numai pentru sertar, sau ai fi pianist şi ai ţine concerte fără spectatori.
Astfel, tot aşa cum paginile meşteşugite sub norocoasa rază inspiratoare, ca să mă exprim astfel, nu ajung să fie citite de cineva vreodată iar muzica nu va fi auzită de niciun meloman, nici trăirile speciale de care avem parte în incursiunile singuratice prin lume nu vor cunoaşte reflectarea fericită în sufletul nimănui.
În cel mai bun caz, un jurnal ţinut la zi mai poate salva câte ceva, sau fotografiile şi înregistrările care se pot face acum, plus unele ocazii de rememorare, dar în realitate totul rămâne un flux de trăire suficient sieşi, izolat, ca o insulă pierdută în ocean şi nedescoperită niciodată de nimeni.
Călătoria în doi are în schimb, evident, avantajele ei.
Cel mai important este tocmai şansa de a împărtăşi emoţiile, bucuriile, tristeţile de moment, impasurile şi mai ales gîndurile la întâlnirea cu locurile şi situaţiile noi, iar această reflectare a bucuriei şi a tristeţii, a entuziasmului şi a descurajării este un bonus extraordinar care amplifică întreaga experienţă.
Dacă supărarea cea mai mare pe care o aveam în timpul rezidenţelor literare din anii 2000 în Vestul Europei era tocmai aceasta, că trebuia adesea să umblu singur prin oraşe şi locuri străine, în ultimii zece sau cincisprezece ani Iuliana reuşeste să mă însoţească în incursiunile noastre pe cont propriu şi astfel izbutesc şi eu să mă bucur şi de bucuria ei, să trăncănesc vrute şi nevrute, să mă arăt încântat sau plictisit, să fiu pe aceeaşi lungime de undă cu spiritul peregrinării continue care înseamnă chiar viaţa.