Ca și cum ai scrie numai pentru sertar

Călătoria de unul singur, fără să fie mereu și în toate cazurile urâcioasă, aduce cu ea, totuşi, un disconfort real.

Atunci când călătoreşti singur e ca şi cum ai fi scriitor şi ai scrie numai pentru sertar, sau ai fi pianist şi ai ţine concerte fără spectatori.
Astfel, tot aşa cum paginile meşteşugite sub norocoasa rază inspiratoare, ca să mă exprim astfel, nu ajung să fie citite de cineva vreodată iar muzica nu va fi auzită de niciun meloman, nici trăirile speciale de care avem parte în incursiunile singuratice prin lume nu vor cunoaşte reflectarea fericită în sufletul nimănui.
În cel mai bun caz, un jurnal ţinut la zi mai poate salva câte ceva, sau fotografiile şi înregistrările care se pot face acum, plus unele ocazii de rememorare, dar în realitate totul rămâne un flux de trăire suficient sieşi, izolat, ca o insulă pierdută în ocean şi nedescoperită niciodată de nimeni.
Călătoria în doi are în schimb, evident, avantajele ei.
Cel mai important este tocmai şansa de a împărtăşi emoţiile, bucuriile, tristeţile de moment, impasurile şi mai ales gîndurile la întâlnirea cu locurile şi situaţiile noi, iar această reflectare a bucuriei şi a tristeţii, a entuziasmului şi a descurajării este un bonus extraordinar care amplifică întreaga experienţă.
Dacă supărarea cea mai mare pe care o aveam în timpul rezidenţelor literare din anii 2000 în Vestul Europei era tocmai aceasta, că trebuia adesea să umblu singur prin oraşe şi locuri străine, în ultimii zece sau cincisprezece ani Iuliana reuşeste să mă însoţească în incursiunile noastre pe cont propriu şi astfel izbutesc şi eu să mă bucur şi de bucuria ei, să trăncănesc vrute şi nevrute, să mă arăt încântat sau plictisit, să fiu pe aceeaşi lungime de undă cu spiritul peregrinării continue care înseamnă chiar viaţa.