Romanul "Viitorul era mereu de partea mea", pe care l-am construit în anii din urmă, va fi publicat în 2010 la una din editurile cele mai cunoscute şi mai prestigioase de la noi. Este acesta un succes literar personal în sine, care mă încurajează să merg mai departe, cu speranţă şi încredere, pe acest drum al scrisului. 2010 este chiar "anul viitor"... Până atunci, eu zic să ne ţinem cu firea şi să ne vedem de scris, aşa cum le stă bine scriitorilor...

Ştefania Mincu despre "Fantoma sanatoriului" de Vasile Baghiu

Între himeră şi manieră
de Ştefania Mincu

în "Paradigma", Anul 16, Nr. 3-4/ 2008

Deşi se consideră (şi este receptat astfel şi de congenerii săi) un nouăzecist atipic, poetul Vasile Baghiu pare să fie totuşi un reprezentant care manifestă, fără conştiinţa înregimentării, trăsăturile de profunzime a ceea ce noi numim postmodernitatea veritabilă, în pofida postmodernismului de suprafaţă al anilor ’80.

Poezia va rămâne un lucru drag inimii mele pe vecie. N-am vrut sa sune deloc patetic, dar mă tem că nu am reuşit. Aşa că apăs mai tare pe această pedală sentimentală şi spun că poezia îmi încetineşte timpul, îmi împrieteneşte timpul, îl face răbdător, în acelaşi fel în care este el calm şi înţelegător întotdeauna în preajma celor bolnavi. Când te afli în preajma bolnavilor, timpul se dilată, se opreşte pur şi simplu parcă pentru a-i da răgaz celui bolnav să înţeleagă ce se întâmplă cu el, îl trage deoparte spre marginea curentului impetuos al lumii. Tot aşa, poezia mă trage şi pe mine spre mal, ca să pot vedea trecerea, ca să pot simţi cât de preţioase sunt clipele, secundele, pline de o greutate stranie, asemenea picăturilor dintr-o perfuzie.

Frigul de afară din aceste zile îmi aminteşte de timpul petrecut la Viena, în ianuarie şi februarie 2006. Cu un ghid în rucsac, ieşeam înspre Landstraße-Hauptstraße, printre clădirile înalte, solide, pe o scurtătură pe care o descoperisem încă din prima zi, prin gerul ceţos de ianuarie, printre austriecii de treabă, până înspre metroul de pe strada făcută din două străzi. Îmi amintesc că nu era deloc confortabil să te plimbi, dar eu eram hotărât să mă bucur de decorul Vienei cât mai mult posibil, aşa că mă îmbrăcam bine şi ajungeam întotdeauna până la catedrala Sfântul Ştefan, apoi mai departe, până la Dunăre, singur, cu gândurile mele, cu nişte versuri care îmi răsunau în suflet, uşor mirat că plimbarea era a mea şi nu a personajului meu Himerus Alter, că Viena nu mai era un topos din poeme, ci un loc cu străzi, clădiri, grădini, zgomote şi mirosuri adevărate.