Vasile Baghiu: "Limbajul poetic generator de sub-realități" - Cronică la volumul "ma-ma" (Ed. Vellant, 2024) de Tudor Crețu

Vasile Baghiu

Limbajul poetic generator de sub-realități*

 Cronica a fost publicată în revista Familia, nr 2/2025

Tudor Crețu pune în mișcare – în cel mai recent volum de poezie, „ma-ma” (Ed. Vellant, 2024) – mecanismele deopotrivă sofisticate și simple ale poeziei performative, cu tot arsenalul: slam, spoken word, hip-hop rithm și tot ce ține de poezia-spectacol. L-am și văzut o dată, la FILIT, recitând texte de acest tip în fața publicului, iar efectul a fost de surpriză, însă oricum de conectare a audienței la unul din rolurile uitate sau neglijate în ultima vreme ale poeziei, acela de entertainment. Erau niște blesteme, foarte probabil din volumul „Blesteme & more”, despre a căror vervă imprecativă Al. Cistelecan spune că nu a mai văzut de pe vremea lui Arghezi.

Iată, așadar, un poet din generațiile mai noi așezat într-o descendență clasică directă. Cu destul temei, aș spune, cel puțin, pe această nișă, pentru talentul de „combinator” de cuvinte al poetului. „Îmi pun dopuri, le-ndes, nu trece prin decât sunetu-ales: trosnetul de dulap, târâitul de bocanci, claxonul. Realitatea nu mai dă tonul.” (*)

Când poezia vrea să facă însă spectacol, riscul coborârii în efemer, superficial și lejer devine real. Din fericire, dificultatea nu este de netrecut, pentru că Tudor Crețu mizează în subsidiar pe expresivitatea dark, ceea ce îl ajută să depășească, în parte, nivelul spectacular, iar în spatele cuvintelor, rimelor și a sonorei desfășurări de forțe lexical-ludice aflăm o lume cât se poate de reală, cu umbre, suferințe și căderi, cu întâmplări din viața-viață în care recunoaștem banalul cotidian: “E 20:56, fac duș./ Păianjenul se cațără.// E carnivor/ și el./ Mănâncă ce ucide,/ Eu,/ carne din pungi.// Îl strivesc cu șurubul,/ mă șterg./ Piciorul îi zvâcnește în continuare./ E drept tot mai lent.// de ce să împart cu el/ cutia mea de ciment,/ colțul cu dușul,/ pânza în care mi-aș face culcușul?” (*)

Filonul absurd-suprarealist, cu accente urmuziene, este evident la tot pasul, dar ceea ce frapează – și dă seama de înțelegerea superioară a mecanismelor poetice implicate – este tocmai acest contrast dintre linia jucăușă a formei și tragismul conținutului.

Pentru că este o carte despre moartea mamei (ma-ma, personaj principal, scris așa, despărțit în silabe, ca în abecedar), cu mari intensități și pasaje puternice, atât emoțional, cât și din perspectivă existențială, dar scrisă cu detașarea unei dureri convertite în revoltă. Revoltă, împotriva destinului, să zicem, ca în tragediile antice, cu diferența că totul se întâmplă în contextul unei epoci, actuale, în care moartea, ca fapt al existenței, este ocultată, prin scoaterea din ceremonial, și banalizată, prin accelerarea feed-news-ului: „Atunci am postat pe Facebook, am dat de știre. Venele-mi erau cele mai verzi fire. N-o ieșit cum am vrut anunțu’, ca așezare, ca punere-n pagină, da’ nici n-am mai stat să-l potrivesc. Ce mai conta o paragină.... Viorica Crețu (ma-ma) 1945-2023). Aș fi vrut să-l centrez, da’ l-am lăsat, n-am mai avut nervi, doar nu eram la Père Lachaise.” (a posteriori/ poemul de după carte)

O poveste tragică, pusă în pagină în ritm de hip-hop, de natură să creeze un efect puternic de tensiune (poetică) prin distanțarea de suferință și, de fapt, prin evitarea patetismului. Sau, în cheie ritualică, pe seama căreia se poate vedea un bocet, care sună ca o relatare, de fapt, cu ușoare inflexiuni amintind de poemele în proză ale lui Cristian Popescu: „Mama aproape moare dincolo. Chill out-ul e pentru ea. Pătura, ușoară, sintetică, îi atinge bărbia. Florile sunt crem. Petalele, mari. O vor înghiți cu totul. Visul e REM. Bretonul nu-i mai atinge fruntea. Înghețata nu o mai îmbie. Nici cea mai delicată câmpie. O duminică cu carne împăienjenită de pui. Cu ligheane care se dilată. Să vezi cum te prinde, ca un copil, de mână, cum îți strânge degetu-n pumn, după două doze de ciclobarbital. Și adoarme zâmbind. Părul e un pic mai alb, doar, decât pielea. Patul, fără margini.”

Este adevărat că în această carte, spre deosebire de Blesteme, subiectele sociale și politice, caracteristice genului performativ, sunt diluate și mai degrabă subînțelese, însă celelalte sunt toate la locurile lor. Astfel, regăsim atât partea care poate fi asociată interpretării live, cât și pe aceea care cuprinde creativitate, improvizație, spontaneitate: „Pământul sare-n sus din arteziană, pământul alb – sare de/ pe rană. Se bucură pentru mort, țesut și el – viitor – de import. Se bucură și-albește – tot mai tare. Mortul, ca gâdilat, tresare. Cravata – de sus în jos, pe ea-i scris gata – se-alunge, acul din vârf împunge, împunge. Sfredelește, se zbate, ce mai, ca un pește. Adâncul uscat îl scormonește, strat după strat, îl forează – mortul ca un vapor se ancorează. Să nu-și ia zborul, să-i rămână legat osciorul, ca al curcii, la țară. Să nu iasă, dracu afară.” (A murit T.)

O astfel de poezie, cu frecvente plonjări în bolgiile tenebrelor, nu ar fi putut fi concepută fără niște urme măcar de umor și ironie, pentru că – o știm de la teoreticieni – ironia dramatică protejează terapeutic, în timp ce, literar, amplifică tragicul și resetează conexiunea cu cititorul: “Mama bate în geam, dă un fel de ton – unghia-i bolnavă și ea. Porumbeii bat înapoi. (Se-apropiei ca de primii oameni – cei doi/ goi). Lasă-n sticlă semn. Ciocănitoarea bate și ea: în lemn, să nu i se întâmple nimic. I-aduce viermuși în cioc, să-i mângâie, și-i vâră la loc. Șerpii nu o mușcau nici ei. A dormit cu unul la Sânandrei, în pat. S-a strecurat, doar să se încălzească lângă ea. (Curând va putea bea, iarăși, cafea).”; „(Postoperatorii); „Acest nerv, o, cât aș vrea să-l conserv – în formol. Nici mort nu mă va da de gol.” (Time code-uri); „Râgâi sau se cutremură pământul? Sau bate-n diapazon Dumnezeu Sfântul? Sau într-un bol, mă rog, de porțelan – un olog cu un ban.” (*)

Tudor Crețu este un poet al inovării și experimentului. Verva sa lexicală vine din convingerea asupra existenței unei hiper-realități a limbajului, care o poate concura pe aceea a lumii materiale, pentru că îi este asociat, dacă explorăm acea gramatica universală a lui Chomsky, un fel de mecanism cognitiv capabil să creeze un număr infinit de enunțuri în cadrul unui număr limitat de reguli. În fine, o realitate autonomă, așadar, sursă de sub-realitatăți. Cuvintele în poezia sa au accentul egal distribuit pe ambele fețe, nu numai, cum se întâmplă de obicei, pe partea semnificatului (cu înțelesurile, ușor distorsionate aici de răsucirile suprarealist-absurde), ci și pe latura semnificantului (cu muzica rimată și ritmată și aranjarea tipografică).

Problema – dacă este să găsim una – poate veni din epuizarea sensului în siajul supra-utilizării cuvintelor și limbajului, pe căile cunoscute ale saturării  semantice, clișeizării, deconstrucției, mortificării. Este vorba, poate, mai degrabă, despre mult mai cuprinzătoarea manierizare. Însă ca să se ajungă aici, ceea ce pare că începe să se întâmple cu acest poet, este necesar să se contureze un stil. Iar în cazul său avem toate condițiile pentru a-i proba existența.

*Tudor Crețu: ma-ma, Ed. Vellant, 2024