„Se face liniște în mine” de Ana Blandiana (Humanitas, 2024)

 

Vasile Baghiu

Poezia liniștii interioare

                                    Cronică apărută în Observator cultural                                                                                         nr. 1243 din 13 februarie 2025 AICI

În paralel cu elanurile experimentale ale textualismului optzecist, cu nouăzeciștii cei prinși la mijloc și aproape ignorați, cu fracturismul,  himerismul și alte paradigme ale deceniile din urmă, cu douămiiștii, post-douămiiștii și noile apariții, continuă să se facă auzită, prin reprezentanții săi, și poezia care și-a avut debutul în anii șaizeci ai secolului al XX-lea, lirică, expresionistă, afectiv-emoțională și elegiacă.

Acest paralelism este un fenomen firesc pe care lumea literară îl uită adesea, deși el a fost explicat în detaliu de T.S. Eliot care, în eseul “Tradiție și talent personal”, subliniază necompetitivitatea și nesubstitutivitatea de tip cronologic a poeziei.

Cu alte cuvinte, nu este cazul ca noii poeți să se simtă amenințați în elanul lor de afirmare de cei din generațiile anterioare, pentru că în literatură, spre deosebire de știință, valorile pot sta pe același raft și pot comunica indiferent de epoca în care au apărut. Sunt pur și simplu niște metaversuri paralele, mereu contemporane între ele, care, departe de a se respinge, se pot influența unele pe altele.

Astfel, poezia Anei Blandiana – despre care criticii au spus că vine, mai ales în primele volume, până în anii nouăzeci, din „vitalismul” lui Blaga (E. Simion) – continuă să ofere, într-o epocă a cinismului și dezabuzării, sunetul reflexiv al poeziei care a consacrat-o.

Foarte recent, poeta a publicat volumul „Se face liniște în mine” (Humanitas, 2024), după ce, în ultimii ani, a reușit să revină la poezie, cum își dorea foarte mult, după decenii de implicare civică în care scrisul și creația literară au fost ținute la distanță. Și a obținut și noi recunoașteri internaționale, între care, cel mai recent, prestigiosul premiu spaniol Prinţesa de Asturia pentru Litere.

Între multele feluri de poezie (probabil tot atât de numeroase câți poeți au fost și sunt în lume), există unul mai general care mizează pe efectele reflexivității (și deci ale conținutului), spre deosebire de altul a cărui putere vine din clasica formă adesea. Blandiana se încadrează în prima categorie, deși sunetul poeziei sale contează mult de asemenea în ecuația lirică pe care o resetează admirabil cu fiecare poem și cu fiecare carte pe care o publică.

Explorarea sa poetică, inclusiv în acest volum, urmărește înțelegerea lumii în perspectiva unor situații simple de viață, a credinței, a rostului poeziei și al creației, a libertății, a trecerii și dispariției, a timpului și istoriei. A tainelor vieții.

Ceea ce atrage atenția, încă de la prima lectură, la această poezie care conține marca ei de originalitate, încă insuficient decriptată, este în primul rând caracterul memorabil al versurilor. Formulări ingenioase stilistic, de mare expresivitate tocmai prin simplitate, sunt menite parcă nu doar pentru a spune ceea ce este de spus, ci și pentru a arăta că limbajul specific al poeziei poate trece dincolo de înțelesuri înspre sunetul unei muzici anume,  a liniștii, nu separată de cuvinte, ci conținută de ele. „Ce odihnitoare lunecare pe/ nervurile frunzei/ după reguli de circulație eterne,/ fără spaima vreunui accident/ în singurătatea care se-așterne// în cel mai întins și fără prihană/ dintre imperii,/ unde trăiesc fericite și nestrăine-ntre ele/ popoarele verii” (Ca două oglinzi); „Mi-ar fi plăcut să ne fi cunoscut/ înainte de naștere,/ și poate așa s-a și întâmplat,/ dar am uitat./ A ține minte dintr-o viață în alta/ știm amândoi că e un păcat.” (Mi-ar fi plăcut)

Este muzica poeziei Anei Blandiana, care combină claritate, suavitate, mister, feminitate, la care se adaugă timbrul unei voci poetice supra-textuale distincte. În acest sens, cititorul se poate simți cu adevărat influențat în această percepție și de maniera cu totul personală în care poeta își recită poemele, pe o gamă diversă de tonalități, realizând adevărate performance-uri, dar ea își are clar rădăcinile în principal în valoarea de substanță a textelor. Fără ea, orice măiestrie actoricească ar cădea în derizoriu. “Prea mult sau prea puțin, aceeași amânare/ și nealegere la fel de greu de înțeles,/ de parcă între primăvară și toamnă/ vara n-ar fi decât un eres.” (Senzația de eternitate) La fel ca în cazul lui Nichita Stănescu, unde stilul sincopat al poetului de a-și spune poemele adăuga un plus de farmec și, cred, la nivel subliminal, de poeticitate.

Prin această reflexivitate blagiană poeta nu rămâne, totuși, într-un trecut al lirismului ne-deconstruit al unei clasice modernități, ci se menține conectată la spiritul timpului, cu scientismul lui infiltrat în cotidian, un Zeitgeist căruia îi dă unele remarcabile sclipiri metafizice. „Sub ochii mei/ de când mă știu/ timpul nu e în stare/ să se hotărască/ în ce direcție va curge –/ se rostogolește când înainte, când înapoi,/ spre un capăt sau altul, la fel de necunoscute amândouă,/ la fel de imposibil de imaginat:/ două tuneluri branșate la viață/ înainte de început/ și după sfârșit,/ fără să știu dacă/ sfârșitul și începutul/ sunt legate/ pe cealaltă parte/ între ele.” (Două tuneluri); „Așa cum materia/ în imaginația savanților se sfarmă/ în părticele tot mai mici,/ tot mai imposibil de văzut,/ nu doar invizibile,/ ci poate chiar inexistente –/ înțelesurile construite din propoziții și fraze/ se rup în cuvinte, apoi în silabe,/ apoi în fragmente tot mai mici de sens,/ mărunțite, măcinate,/ pisate-n mojarul esenței/ până când nu mai rămâne/ nicio bănuială de noimă,/ doar taina.” (Mojar)

Tot așa cum nu ezită să-și arunce săgețile de ironie către trend-urile epocii. “Uitată singură ca într-un limb:/ Nu sexul, regnul aș vrea să mi-l schimb.” (Poporul ierbii) De altfel, recuzita vegetală și aluziile la iarbă, copaci, frunze, natură (așa cum se văd și în acest titlu) amintesc – de fiecare dată când apar – de acel cunoscut vers al său „Eu cred că suntem un popor vegetal”, care fusese, lângă celelalte apărute în Amfiteatru și împreună cu volumul pentru copii “Întâmplări din grădina mea” (în care motanul Arpagic avea gesticulația lui Ceaușescu), momente de revoltă ale poetei, care i-au adus și interzicerea publicării între 1988 și 1989, perioadă ilustrată cu intensitate prin tulburătorul jurnal-martor al acelui timp deraiat, “Mai-mult-ca-trecutul”.

Tema libertății și alte conotații etice apar și în această carte, ca în întreaga operă, de mai multe ori, subliniind ideea că poezia Anei Blandiana își trage substanța și din pulsiunile vieții și nu este o abstractizare lirică sau o îmblânzire a realității prin cuvinte. Este, de fapt, un continuum de intensități trăite și revelații poetice, de inserții, adesea minimaliste, din viața de zi cu zi care aduc iluminări ale unor înțelesuri mai mari. „Nu țin minte nimic de dinainte de naștere./ Am fost lăsată să vin doar după ce/ am acceptat să nu spun nimic,/ așa cum la ieșirea din închisoare/ deținuții erau puși să semneze o declarație/ că nu vor spune nimic/ din ceea ce li s-a întâmplat/ între zidurile care despart viețile între ele.” (Așa cum)

Și chiar dacă tonul uneori prea grav – la care se adaugă termeni precum „vecie”, veniți parcă din palierul poetic al altei generații – poate împiedica respirația liberă și amplă a lirismului și îl poate devia înspre solemnități pe care efectul de poezie le refuză, la fel cum tentația ludică dominantă în cazul  postmoderniștilor textualiști duce poezia spre zone de suprafață, senzația de mister și imponderabil, de lume care trăiește într-un univers aparte, al poeziei, rămâne pregnantă în volum.

Pe linia aceasta apar și enunțuri aforistice, bine cumpănite, în care înțelesul e potențat de lirism, iar lirismul se susține pe adevăruri filosofice în cheie poetică. „Ceea ce nu se întâmplă/ Acum nu va fi nici atunci, / zadarnic rugi și porunci/ Încerci disperat să arunci” Această combinație în marginea filosofiei este frecventă în poezia Anei Blandiana pe tot traseul unei opere unitare și distincte în peisajul poeziei contemporane. Ion Pop observă, în ampla sa antologie „Poezia românească după 1945”, o concentrare a versului poetei (mai ales în volumele de după 1989) și faptul că „trecerea spre concret se face, în general, pe firul conducător al ideii”.

„Se face liniște în mine” este o carte despre stingere și moarte, dar nu anxios-temătoare, nu tenebroasă, nu dramatică, ci echilibrată. Un echilibru atins poate pe seama siguranței pe care tocmai cunoașterea de tip poetic (despre care știm mai multe de la Blaga) o oferă. Constatarea ștergerii și dispariției este ca o împăcare cu situația. „Așa cum de pe hârtiile cu poeme/ uitate pe bancă în ploaie/ cerneala se scurge ca și cum n-ar fi semnificat nimic niciodată/ și picură cum ar picura niște zoaie/ de pe o pânză spălată/ nu-mi mai amintesc cum:/ cum și de ce sufeream oare?// Picură timpul și-mi spală/ creierul ca un balsam,/ vers după vers/ rând după rând./ O plajă mirată și goală/ de pe care pașii s-au șters, așteptând/ să fie-nghițită de mare.”

Totul dispare în această perspectivă, nimic nu rămâne, nici chiar poezia, care este ceva „scris cu degetul pe aburul de pe fereastră” (Mărțișor), iar suferința devine inutilă “...când tot ce urmează e gata scris/ și numai frunzele, foile, paginile/ sunt duse mai departe de vânt.”. (Mai departe)

Poate de aceea poeta nici nu se ceartă, ca altădată Arghezi, cu divinitatea, ci pune întrebări, construiește formulări care – speră ea – ar putea fi auzite. „Nu pot să mă închipui necitind,/ flutur bolnav printre omide vii/ cu aripi ofilite, biete frunze/ căzute toamna. Fă-mă să cuprind/ cu ochii zarea literei ascunse,/ Tu, care toate cărțile le scrii...”. (Invocație) Este un Dumnezeu care scrie toate cărțile (cum Mallarmé spunea undeva că citise toate cărțile), o superbă metaforă-prefigurare a unei inteligențe artificiale care ne dă deja nu puține motive de uimire și, adesea, de îngrijorare. Religiosul nu este ostentativ, ci topit în trăire, ca parte firească a vieții. Tot așa cum timpul, trecerea, succesiunea vârstelor, istoria și însăși dragostea sunt privite prin lentile poetice ale vieții de la nivelul zero, integrate, puse în ecuația înțelegerii. „Am vârsta ta de care o să trec/ cu o mirare ruptă din întreg,/ ca dintr-un fruct partea cu viermi./ Înaintez, chiar dacă nu mă chemi (...) Căruntă ca un glob de păpădie,/ ca să mă seamăn, mă voi risipi,/ pe când rămas în urmă, tu vei fi/ mai tânăr decât mine în vecie.” (Vârste)

Nu numai cartea aceasta – a replierii înspre o interioritate a sensurilor și semnificațiilor eterne (în care “se face liniște”) și a dorinței de înțelegere a vieții și a morții – dă seama despre unicitatea poeziei Anei Blandiana (care constă, între altele, și într-o combinație foarte personală de muzică suavă și liniștită de valuri de suprafață cu sunete grave și ample care se pot auzi, în răstimpuri, dinpre adânc), ci întreaga sa operă, care aspiră la cuprinderea lumii. Cu toate uimirile, vulnerabilitățile, contrastele, tainele, amneziile, nedreptățile, suferințele și speranțele ei.

 Despre volumul „Se face liniște în mine” de Ana Blandiana (Humanitas, 2024)