Vasile Baghiu și alergările lui himeriste
(prefață)
Un scriitor japonez renumit, Haruki Murakami, și-a prezentat viața, inclusiv cea de autor, din perpectiva alergatului și în legătură cu această activitate. Între scris și alergare există în cazul lui o legătură foarte strânsă, nu doar pentru că sportul aduce o stare de bine, sănătate și energie, inclusiv mentală, dar și pentru că anumite date necesare în cazul unei activități se regăsesc și în cazul celeilalte – un anumit ritm al mișcării, care devine și ritm al gândirii, imaginației, o anumită disciplinare a gesturilor, care este utilă și în rutina literară, un stoicism al tenacității fără profit imediat (căci nu alergi undeva anume, nici nu scrii pentru a obține ceva anume), în cele din urmă o anumită poetică a singurătății. Scriitorul ca și alergătorul evoluează pe intervale foarte întinse ale vieții lui în propria singurătate, mai ales dacă e vorba de un romancier. Or Murakami este romancier și încă unul teribil de prolific. Fără o disciplină de maratonist nu poți scrie atâta, iar fără o anumită naivitate de debutant nu poți crede că au valoare literară toate acele mii de fraze pe care le înșiri în pagină. În realitate nici nu au, și totuși le scrii. Aici este, poate, enigma vocației scriitoricești – să scoți carte după carte, să construiești himere din cuvinte, deși fără cărțile tale lumea ar arăta exact la fel, deși soarta cărților este, în cele mai multe cazuri, să treacă precum apa prin ciur prin mințile cititorilor și să se risipească în marele canion al indiferenței și uitării generale.
M-am referit puțin, în cele de mai sus, la Murakami pentru că Vasile Baghiu îl pomenește în mai multe rânduri în cartea de față și, poate mai important, pentru că și l-a luat de model. Dar ce avem aici, în cartea la care ne vom referi? Un heteronim, Himerus Alter, care-și spionează și invidiază autorul, pe Vasile Baghiu, care „se crede” inventatorul lui și al unui curent literar numit himerism. De fapt nu este nicio competiție între cei doi – deși mereu va fi vorba de alergare –, ci mai degrabă o tatonare amicală, cedare de roluri și funcții. Parcă autorul și heteronimul său ar fi fost provocați să intre într-un joc de un al treilea neștiut, vreun Pessoa care plutește demiurgic pe deasupra, să alerge unul după celălalt la nesfârșit pe un soi de pistă care se răsucește și se preface în bandă Möbius. Pe acea suprafață stranie, care este la urma urmei scriitura însăși, se produce acel fenomen pe care numai arta îl face posibil – heterononimul își manipulează autorul, creatura vrea să dispună de propriul creator. Dispare diferențierea ontologică clară dintre cele două instanțe, autorul nu mai are întâietate, nici drept de viață și de moarte asupra heteronimului său, iar acesta din urmă, printr-o răsucire isteață a aluatului literar din care a fost plămădit, revendică statut auctorial.
Splendid este trucul á la Pessoa cu care Vasile Baghiu își amăgește cititorii, dar o face nu dintr-o plăcere de trickster, ci ca să reconfigureze mai vechea lui viziune despre himerismul poetic. Parcă, atras inconștient și incontrolabil de forța unui concept pe care l-a inventat, viața concretă, de zi cu zi a autorului, plecările lui literare și turistice prin lume încep să se ordoneze după liniile magnetice trasate invizibil de acel concept. În fond, este vorba aici de un poet care scrie ca și cum ar alerga și aleargă ca și cum ar scrie, cele două activități unificându-și rostul în ceea ce ar fi viața ca practică literară.
Desigur, autorul acestor Alergări... (mai că le-aș considera potrivite pentru a denumi o nouă formulă de expresie literară) se deplasează și în spații concrete – pe trotuare, piste, pe stadion, pe drumuri de țară și forestiere – această experiență având valoarea și scopul ei medical clar, însă este vorba și de o formă de activitate poetică, de întâlnirea cu sine, cu propria singurătate și propriile amintiri. În mișcarea cadențată a alergării – spre sine de fapt – mintea își ia răgazul să organizeze și să amenajeze spațiul ambiguităților fertile din care se iscă la un moment dat poezie, adesea fără contribuția muzelor. Autorul nu se rușinează de lipsa de inspirație, este gata să alerge în căutarea unui vers sau a unui poem cu același entuziasm cu care aleargă către utopica tinerețe și spre sănătatea veșnică. Chiar și atunci când descrie preparativele, dificultățile, rutina, satisfacțiile fugilor lui zilnice, Vasile Baghiu parcă ar alimenta cu substanța acestor detalii atmosfera himeristă în care se decantează intuițiile poetice. Oboseala forțată împinge corpul la limita extenuării, dar și a extazului, încât tocmai satisfacțiile, poate minore, rezultate din neputința învinsă mereu, încă o dată și încă o dată, acționează ca filtre ale inspirației. Puterea rezultată din neputință este un triumf, la urma urmei, himerist. Avem aici un alergător ambițios care încearcă să prindă din urmă un poet născut parcă din ropotele propriilor pași, pe care tocmai efemeridele propriei umbre pe ziduri și prin tufele pe lângă care trece îl întăresc, căruia lipsa țintei reale îi dă vigoare creativă.
Deși trăiește la Piatra Neamț, Vasile Baghiu nu are datele și nici complexele unui provincial. Știe că în geografia literară există un singur centru – cartea de bună calitate, opera de valoare – și o inifinitate de periferii, cărțile slabe, lipsite de orice valoare. El este în primul rând un cititor bun, or din momentul în care ai frecventat operele clasicilor, cel puțin în poezie, ale celor mai mari scriitori, devii sobru, prudent în ce privește propriile pretenții, lucid în ce privește valoarea contemporanilor, fie ei și dintre cei mai marcanți. Din acel moment scrii din vocație pură – crezi că creația literară are valoare în sine, este un exercițiu determinant pentru felul de-a fi al omului în lume, deci o valoare antropologică –, scrii de plăcere și întâmpini cu bucurie orice formă de recunoaștere și apreciere, dincolo de mari așteptări. Te ții la distanță de jocurile de prestigiu, nu faci parte din coteriile literare care produc notorietate și premii în propriul beneficiu, iar pe cei răsfățați de „glorie” îi privești cu rezerve. Chiar și atunci când este rezervat asupra mersului literaturii noastre, asupra valorii sau corectitudinii unor gesturi ale unor autorități, Vasile Baghiu nu este malițios, pentru că nu are darul meschin al invidiei. El face literatură cu o anumită inocență, poate dintr-un soi de romantism fără leac. Poate că și literatura este pentru el o pistă, un spațiu în care aleargă, aleargă, fără să se întrebe cât va rezista, unde va ajunge. Pur și simplu aleargă pentru că îi face bine, dintr-un soi de ecologism literar.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu