O posibilă actualizare dinspre performance, spoken poetry
Deși inegală valoric, poezia lui Nichita Stănescu rămâne o apariție unică în peisajul epocii. Strălucitoare prin inovație imagistic-vizionară, spectaculoasă prin acrobațiile de limbaj, originală prin sunetul ușor de recunoscut din numai câteva tonuri, ea a readus la viață însăși ideea de poezie scrisă în limba română.
A avut în deceniile șaizeci și șaptezeci ale secolului trecut efectele, influențele și impactul pe care orice poezie autentică îl poate avea peste tot în lume chiar la apariție. Se puteau număra, printre admiratorii poetului, destui epigoni și devenise chiar o modă să scrii încifrat, ermetic, metaforic, ușor teatral și patetic, cu sonorități surprinzătoare, în fine, „nichitastănescian”.
Creatorul „necuvintelor” a avut parte de vizibilitate și recunoaștere în timpul vieții, era „poetul”, iar regimul nu părea deranjat de popularitatea pe care o căpătase având în vedere că prezența sa publică nu depășea limitele literarului și ale poeticului.
După moartea sa, la începutul anilor optzeci, deopotrivă poezia și poetul au intrat într-un fel de uitare, astfel încât după 1989 nu prea se mai vorbea despre autorul celor „11 elegii”, altele erau temele, subiectele, modelele, discuțiile. Au fost chiar și contestări, nu lipsite complet de argumente critice. Poate cea mai cunoscută, a lui Gheorghe Grigurcu, a mers, totuși, prea mult pe filonul ideologic sau, în orice caz, prea apăsat pe reperul „est-etic”, așa că efectul final al demersului său a fost de amestecare a instrumentelor și criteriilor.
Dacă însă este adevărat că poezia aceasta nu mai este acum un filon activ strict literar, se poate spune în schimb că modelul de poet din spatele ei (desprins de timp, deconectat de la actualitate, neimplicat) încă pare să aibă trecere. Este modelul, nu foarte blamabil etic (la urma urmei, și poeții au dreptul, la fel ca toată lumea, să-și trăiască viața în acord cu propriile valori și repere), pe care l-am mai văzut, în forme individualizate, și la George Bacovia, și la Ion Barbu, și la Mircea Ivănescu, pe care îl vedem, la o privire chiar grăbită, și la mulți dintre poeții de azi.
Am sentimentul că poezia lui Nichita Stănescu este un loc istoricizat. Pare să-și fi consumat energiile în acea epocă de restricții pe toate planurile și, chiar dacă, paradoxal, apariția ei (împreună cu o bună parte din poezia întregii generații șaizeci) a însemnat mai mult, poate, în plan psiho-social (resuscitarea speranței într-o normalitate literar-culturală după proletcultism) și mai puțin în sfera strict literară, “poezia necuvintelor” reușește să fie o marcă a timpului ei. Un semn al efortului lăudabil de separare a artei de comandamentele politice.
Nu văd influențe majore pe linia nichitastănesciană la noile generații. Nu le-am văzut nici la optzeciști, nici la cei care au urmat. Nu regăsesc în poezia lor combinația dintre ludic și metaforic atât de puternică și plină de efect de la Nichita Stănescu. Optzeciștii au preluat poate și de la el jocul de cuvinte, adevărat, dar au preferat în loc de încifrarea metaforică și de imageria luxuriantă să pună în ecuație un epic mai prins în realitatea cotidiană.
Este posibil ca în viitor să apară o creștere a atenției față de universul poetic al necuvintelor, dar deocamdată nimeni nu mai pare dispus să facă din jocul de cuvinte nucleul-obiect, să-i spun așa, al poeticității. Firește, îi avem pe Șerban Foarță (number one în jocul poetic de cuvinte), pe Dan Sociu (atras de sonorități rimate care amintesc uneori de Nichita), pe Ion Mureșan (cu nuclee de poezie abstract-vizionare în context epic) și chiar și pe Nicolae Tzone (cu jocurile lui suprarealiste aduse la timpul prezent), dar cu vizibilitate mai mare acum sunt poeticul filtrat prin narativitate, biografismul intertextual și conectarea himeristă la lumea largă.
✽ Reprezintă „șaizecismul” ca fenomen literar coagulat în jurul noțiunii de autonomie a esteticului (cu Nichita Stănescu drept vârf de lance), o paradigmă complet anacronică sau ea e actualizabilă în contextul fenomenelor actuale?
Autonomia esteticului... Sună foarte bine. În practică însă devine mai complicat. S-a văzut că acest concept a fost manipulat în funcție de interese adesea extraliterare. S-a spus, de exemplu, în cazul lui Sadoveanu, susținător implicat al regimului de ocupație sovietic, că ar trebui să privim opera și nu omul. Poate fi în regulă. Aveau dreptate clasicii, citesc o carte, nu judec viața unui autor. Foarte bine.
Numai că această abordare ar trebui aplicată în toate cazurile. Aceiași apărători ai detașării operei de autor nu mai erau (și încă nu sunt) dispuși să aplice principiul chiar fiecărui scriitor. Nu și lui Paul Goma, de exemplu, opozant al regimului comunist căruia încă i se aplică tot felul de etichete fără legătură cu literatura sa, dar cu impact negativ asupra receptării operei sale. Și mai pot fi date și alte exemple.
Este, poate, un argument în plus pentru o reconsiderare a separării operei de autor, iarăși actuală azi, se pare, când, din nou, criterii extraliterare, în special ideologice, năvălesc în câmpul receptării operei literare. Criteriul ideologic poate fi, ca oricare altul, funcțional (cu limitele lui, firește), nicio problemă, dar când punem cu insistență opera sub o astfel de lupă riscăm să o sufocăm, să nu o mai vedem. Ca în orice explorare, un spor de echilibru e binevenit mereu.
✽ Cât din autoritatea lui Nichita Stănescu s-a datorat calităților intrinseci ale scriiturii lui și cât din ea poate fi explicată prin adoptarea „posturii” biografice (chiar în sensul lui Jérôme Meizoz) a poetului ingenuu și serafic revelat într-o societate grav afectată de interdicții și de birocrație ideologică?
Dincolo de valoarea (chiar inegală) a poeziei sale, cred că jumătate din autoritatea lui Nichita Stănescu poate fi pusă pe seama perseverenței poetului în a rămâne în spațiul poeziei, literarului, poeticului, artisticului și de a nu se amesteca în ciorba social-politică. A avut, se știe, și el tușele lui de „roșu vertical” pe o pânză în care încerca să combine cât mai multe nuanțe de autenticitate, dar ingenuitatea sa, mai degrabă naturală decât jucată (sau și una, și alta), nu mai are importanță, a făcut să fie receptat ca un artist care vrea să fie lăsat în pace să fie doar artist, ca un poet care vrea să fie doar poet. Și a reușit. Iar lumea a înțeles mesajul. Sigur că nimic din acest efect de autoritate literară nu ar fi fost posibil fără caracterul unic al unei bune părți a poeziei sale. Combinația însă de valoare a operei și talent de performer al propriului rol îl face pe acest poet unul dintre cei mai interesanți, cu un potențial de impact încă neconsumat în totalitate.
✽ Cum ar putea fi regenerat Nichita Stănescu în abordările școlare, reduse adesea la niște clișee și la un corpus limitat și/sau neatractiv de texte?
Aceeași poveste ca în cazul lui Eminescu și al altor poeți canonici: clișeizarea prin clasicizare, prin predarea la clasă. Soluția are, cred, în toate cazurile, cel puțin două aspecte.
Unul privește selecția textelor, care ar trebui făcută, poate, de mai mulți poeți, în cadrul unui fel de survey care să ducă la o medie a opțiunilor.
Altul ar trebui să includă o mai mare implicare a profesorilor, care pot discuta și alte texte al poetului decât cele incluse în programă, care pot face, prin utilizarea unei bibliografii critic-teoretice cât mai la zi, o mai naturală contextualizare a poeziei (global, european etc.) și o aducere a literaturii în zona sociologică, pragmatică, degrevată de aura “leșinat-romantic-poetică”. O abordare mai tehnică, așadar, fără kitsch-ul sentimentalismelor care se dovedesc mereu extrem de rezistente în timp. În fine, partea de comentariu al capitolului din manual alocat fiecărui poet sau scriitor ar trebui, la fel, să fie mai eclectică, să stimuleze gândirea critică, să-i facă pe elevi să spună cu propriile cuvinte și din capul lor ceva cât de cât coerent despre autorul pe care îl au de studiat.
✽ Este poezia lui Nichita Stănescu exportabilă și dacă da, în ce cadru de referințe (deopotrivă teoretice și literare) poate fi ea plasată astfel încât să devină relevantă pentru alte zone culturale?
Din cât s-a putut observa, traducerile din Nichita Stănescu nu au reușit să facă prea multe valuri în lumea occidentală. Prin urmare, avem de a face fie cu un fel de inadecvare în modul de promovare a operei poetului, fie cu traduceri poate nu întotdeauna reușite, ceea ce înseamnă, împreună, ratarea unor oportunități de ieșire în față cu un poet adevărat. Sau este vorba doar de „intraductibilitate”, cum se spune și în cazul lui Eminescu. Mi se pare că poezia lui Nichita Stănescu s-ar preta și la “performence poetry”, chiar de tip „spoken poetry”, combinată cu muzică, dramatizată etc. Nu neapărat cu muzică folk, care în română are succesul ei, dar chiar cu genurile cele mai noi, electronice.
Poezia lui Nichita Stănescu s-ar plia foarte bine, aș zice, pe tendințele mai recente, observabile în revistele occidentale și nu numai, de integrare a culturilor mici pe filiera unei migrații populaționale globale accentuate care-i cuprinde și pe români. Este nevoie însă de proiecte, de ieșirea din adormire a institutelor, uniunilor, organizațiilor literar-culturale, a scriitorilor, de conectare la lume. Lucru valabil pentru întreaga literatură română.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu