„Poezia se poate converti în stil de viaţă…”, interviu cu Vasile BAGHIU (Observator cultural, nr 1171/ 2023)

 

Vasile Baghiu: „Poezia se poate converti în stil de viaţă…”

Interviu realizat de Cristina Savin

Vasile, ai scris, pe baza imaginației, la începuturile tale literare, un întreg volum de poezie în care un personaj, Himerus Alter, călătorea liber, deşi ca român, sub regimul comunist, tu nu aveai mari posibilităţi de călătorie peste graniţe. Firște că poezia lucrează și cu lucruri inventate, dacă pot spune așa, însă ai avut cumva vreo clipă, chiar în procesul de scriere a poemelor, sentimentul unei false trăiri, teama că asta ar putea falsifica, prin metoda himeristă, chiar efectul de poezie? 

Mi-am pus mereu această problemă, însă odată depăşită prejudecata că poezia îşi ia substanţa doar din lucruri trăite de autor (răspîndită atunci în mediile literare româneşti, în care încercam să-mi fac auzită vocea), am constatat, cu fiecare vers pe care reuşeam să-l pun pe hîrtie, că trăirea himeristă (imaginară) este la fel de intensă ca trăirea live, că doar efectul poetic este esenţial în toată ecuaţia şi că nici o situaţie reală nu poate avea întîietate, dacă nu are şi o validitate poetică. A fost amuzant, la un moment dat, că unii au spus că valoarea acelor poeme pe care le-am citit la un cenaclu bucureștean era una discutabilă doar pe motiv că eu nu călătorisem în oraşele pomenite în poeme şi că toate referinţele erau, prin urmare, inutile, din punct de vedere literar. Am răspuns că, în o sută de ani, aceste aspecte nu vor mai conta deloc. Strict tehnic, atunci cînd fluxul poetic mă trimitea înspre Roma, ca să dau un exemplu, mă opream şi începeam o mică documentare, răsfoiam revista Geo, care se găsea la biblioteca publică din oraşul meu, Piatra-Neamț, unele jurnale de călătorie, albume de artă, pliante turistice, ilustrate. Este bine poate să amintesc că nu exista internetul atunci, nu se vorbea încă despre globalizare şi oricum noi, românii, nu puteam călători. Într-un fel, himerismul le-a anticipat. Cîteva zile mă impregnam de aerul locului, aşa de la distanţă, pe firul documentării, apoi reveneam şi încercam să dau versului care îngloba în acel caz Cetatea eternă, să zicem, un sunet de autenticitate, ca şi cum ar fi provenit din cea mai adevărată trăire, cu detalii legate de trotuare, vremea de afară, mirosuri, aspectul clădirilor. Aşa funcţiona procesul de creaţie, cum se numește, ca o permanentă balansare, între lucruri trăite şi lucruri imaginate, iar în final, cînd poemul era încheiat, graniţa dintre ele devenea aproape invizibilă, ceea ce amplifica şi mai mult imaginaţia sau, mai bine zis, starea de poezie, iar versurile se alimentau unele din altele.

În manifestele himerismului, relatezi o întîmplare în care primul chinez cu care ai stat de vorbă, undeva în Germania, era chiar din singurul oraş din China pe care l-ai menţionat în poemele tale. Ce ai gîndit despre această bizară coincidenţă?

A fost un şoc nu numai pentru mine, ci pentru toţi cei care au asistat la discuţia mea cu acel artist chinez pe care abia îl cunoscusem. Sigur, o astfel de întîmplare te poate face să devii conspiraţionist, adept al teoriei misterelor şi aşa mai departe, dar eu m-am limitat să concluzionez doar că este adevărat că uneori ficţiunea atrage realitatea. Nu altfel s-a întîmplat cu toate călătoriile mele reale din ultimii ani. Scriind ani şi ani poeme despre diferite locuri pe care nu le vizitasem, conform celei de-a doua trăsături a himerismului, călătoria & cosmopolitismul, am pus la cale, cumva în subconştient, călătoriile „pe bune”.

Nu aş fi avut parte, cred, de aceste călătorii, dacă nu le-aş fi trăit mai întîi himeric. În acest sens, pot spune că poezia mi-a schimbat viaţa. Şi cred că literatura, în general, dacă nu schimbă lumea, poate schimba viaţa în plan individual. Faptul că poezia se poate converti în stil de viaţă este partea care mă atrage cel mai mult la himerismul poetic. Ideea aceasta, că poţi avea parte de trăirea „live” a propriei poezii, aşa cum mi se întîmplă, chiar pe seama himerismului, în ultimii ani.

În toată „ecuaţia” aceasta a himerismului, cum îţi place s-o numeşti, boala (trăsătură definitorie a conceptului) pare să fie ca un ingredient pe care tu spui, într-un alt manifest, că îl foloseşti împotriva riscului de cădere în poezia minoră, turistică, împotriva superficialităţii şi a frivolităţii. Cum reuşeşte să se infiltreze, tehnic vorbind, în corpul poemului referinţa la boală în contexte în care nu este neapărat bănuită, aşteptată sau potrivită? 

Vine firesc, aşa cum vine uneori şi în viaţa reală sau într-o discuţie banală. Ai văzut cum se întîmplă: oamenii discută chestiuni obişnuite, chiar vesele, apoi din senin cineva aminteşte despre nu ştiu ce accident de care a auzit la ştiri, iar discuţia se duce pe acel fir, cu reflecţii despre cît de trecătoare e viaţa omului şi aşa mai departe. La fel şi în scrierea poemelor. După un pasaj în care canalele Veneţiei clipocesc la fiecare întorsătură de vers, iar îmbrăcămintea turiştilor colorează faţadele umede, poate apărea brusc referinţa la boală sau chiar la moarte, fără ca acest lucru să pară forţat. E fluxul natural al gîndirii, care culege de pe drum diverse idei sau gînduri disparate, întocmai ca un torent mărit de ploi care adună obiecte diverse, lemne, plasticuri, gunoaie. E ca şi cum ai vizita un oraş sau o ţară, urmînd itinerariul turistic recomandat (acela bun pentru selfie-uri, poze etc.), dar și pe acela liber, cu cartiere mărginaşe, cu sate izolate, cu întîlniri şi comunicare cu oameni ai locului, într-un cuvînt cu viaţa reală. Aceste pasaje au funcţia de a reaminti că nu despre locul geografic pomenit este în primul rînd vorba în poem, ci despre toată trăirea din spatele vizitării lui, despre impasurile sufleteşti ale călătoriei, care nu mai este astfel doar una turistică, ci și una existenţială. 

Apropo de călătorie, un alt element definitoriu al himerismului, aş fi interesată să ştiu cum îţi alegi locurile, oraşele, toate acele referinţe geografice? Este o alegere, adică îţi propui să scrii un poem despre Londra, să zicem, sau unul despre Rio de Janeiro sau e mai degrabă ceva în funcţie de lecturi, de lucruri auzite la TV sau în discuţiile celor din jur? Cum apar, în poemele tale, denumirile geografice?

În prima perioadă a practicii poetice a himerismului, referinţele geografice apăreau pe seama lecturilor sau în urma documentării. Îmi luasem obiceiul de a citi cu creionul în mînă, iar acolo unde dădeam peste o frază care descria un amănunt despre o stradă, despre un obicei local, despre o piaţă, un mal de rîu, care punea o anumită lumină pe un oraş, îl notam cu gîndul că îl voi folosi într-un poem. Poemul se lăsa uneori aşteptat, dar atunci cînd venea, cînd, altfel spus, imaginaţia se punea în funcţiune, mă pomeneam adesea în situaţia în care versurile curgeau înspre lucrurile notate. Astfel, pot spune că notele mele de lectură deveneau nuclee de poezie în jurul cărora se construiau poemele. De exemplu, multe locuri din zona arabă au venit în poemele mele din The Alexandria Quartet, tetralogia lui Laurence Durrell, iar altele, așa cum apar în poemul O păpuşă de lemn era moartea, au provenit din cîteva reportaje din revista Geo, despre o populaţie malayesiană din Tarodja. La fel cum altele s-au infiltrat în poeme din cîteva jurnale de călătorie sau memorii și din alte lecturi la întîmplare. Asta în prima perioadă himeristă, cea exclusiv imaginară. În ultimii 15 ani, însă, în perioada live a himerismului, referinţele vin din întîmplările trăite, din călătoriile reale. Obişnuiesc să port la mine carnete de note, iar dacă ne oprim la o terasă pentru a lua masa sau doar pentru un pahar de vin sau o cafea, nu mă jenez deloc să-mi notez idei, gînduri, stări, detalii ale locului chiar acolo. Contez pe înțelegerea și pe răbdarea soției mele, Iuliana. Nu de puţine ori, scriu pur şi simplu poemul în astfel de situaţii şi înglobez la prima mînă referinţele. E un fel de a trăi şi de a scrie poezie în acelaşi timp. E ca şi cum aş fi personajul meu, Himerus Alter, al cărui stil de viață mi-am dorit mereu să-l am, pentru care l-am invidiat întotdeauna, dacă poți fi invidios pe un personaj. 

Mi se pare evident – altfel un lucru subliniat în manifestele tale și remarcat și de comentatorii poeziei tale – că trăiești în poezie un fel de „viață paralelă” sau un fel de „second life” al mediilor de pe internet. Te-aș întreba de ce îţi doreşti să fii „altcineva” în poezie şi ce înseamnă pentru efectul de poezie această dedublare sau transfigurare, o altă caracteristică principală a himerismului?

De fapt, aşa a încolţit în mintea mea ideea himerismului poetic. Îmi doream să trăiesc o altă identitate, o altă poveste identitară, una preferată, cum aveam să aflu mai tîrziu că o numeşte fondatorul australian al terapiei narative, Michael White, o abordare pe care, apropo de coincidenţe bizare, am ajuns mai tîrziu, peste ani și ani, să o studiez ca psiholog, după ce am stat de vorbă întîmplător cu un profesor din domeniu, Ovidiu Gavrilovici, care mi-a spus că ar merita să fac asta, după ce mi-a ascultat povestea himerismului, adăugînd totodată că  himerismul poetic i se pare a fi un caz de autoterapie narativă avant-la-lettre, cu mijloacele poeziei. Lipsa de libertate, provincialismul, lipsa de orizont cu care aveam de-a face la începuturile mele ca poet în țara noastră, în ultimii ani ai dictaturii, toate m-au făcut să caut ceva care să le înlocuiască. Și, cum poezia îmi era cea mai la îndemînă, am început să construiesc cu ajutorul ei acea nouă identitate. Îmi sunau și mie poemele cumva bizar și poate chiar fals, dar nu am abandonat, pentru că mi-am dat seama că se înfiripa de fapt un stil nu tocmai obișnuit în poezia română, poate prea ferm ancorată atunci în contextul localist și resemnată parcă să prelucreze aceleași tristeți și dezamăgiri de totdeauna. Cînd scriam poemele, mă simțeam transfigurat, teleportat în hainele personajului meu și pot spune că era ca o febră continuă. Aveam sentimentul că descoperisem o cheie de eliberare. Altfel spus, scrierea poemelor din perspectiva „altuia” era mai mult o experiență de viață decît una de artă, mai mult una de trăire decît una de stil sau de literatură.

În manifestele himeriste spui undeva că „poezia […] opune rezistenţă influenţelor din alte domenii”, iar „știinţa este respinsă şi uneori chiar dispreţuită de poeţi”, că recunoști în această atitudine o „inerţie spirituală şi chiar indiferenţă faţă de cultură în înţelesul ei renascentist”, că ești interesat de „umanizarea domeniului arid al ştiinţei”, de „recuperarea misterului poeziei pe filiera scientistă”. Tatonarea domeniului științei este, de fapt, o altă trăsătură caracteristică a himerismului. Aș vrea să te întreb cum a ajuns știința în poezia ta și cum întregește ea conceptul de himerism?

Cum în anii aceia ai începutului mă hărniceam să învăț pentru examenul de admitere la Medicină (pe care n-am mai ajuns să o studiez, poate și din cauza poeziei) și cum toate experiențele sufletești și de viață concrete au avut mereu influență asupra poeziei pe care am scris-o, era cumva inevitabil să nu încerc și această cale. Așa s-au născut patru poeme lungi, care ilustrează un fel de subconcept al himerismului, pe care l-am numit „pozitivism liric”. În timpul scrierii celor patru poeme lungi, care utilizează, deopotrivă în limbaj și în conținut, elemente scientiste, preocuparea mea a fost să evit ermetismul, o capcană pentru poezie, în opinia mea. Astfel, am încercat ca referințele la atomi, molecule, fibre nervoase, reacții chimice, elemente chimice, legi ale fizicii și la o întreagă recuzită științifică să le fac cumva și pe înțelesul celor nefamiliarizați cu știința. Astfel, le-am integrat în pasaje narative obișnuite, în întorsături de vers care reflectau aspecte de viață obișnuite. Pentru aceasta a trebuit însă să folosesc un pic de ironie, în pofida neaderenței mele la acest instrument. Totuși, a trebuit să admit că, în doze mici, ironia este benefică în poezie și nu o frivolizează așa cum mă temeam. Tehnic, la fel ca în referințele la orașe și locuri din lume, la stări și situații netrăite de mine (trăite doar de personajul meu), la boală și stări maladive pe care doar pacienții mei de la sanatoriu le-au simțit, și în cazul lumii științei m-am lăsat purtat de valul inspirației controlate, punctînd acolo unde se potrivea, făcînd flash-uri „științifice”, ca în unele videoclipuri muzicale sofisticate de azi. Știința în combinație cu stilul himerist creează un fel de himerism al spațiilor inaccesibile. Este, cred, aceeași dorință de cuprindere a lumii pe care am trăit-o în momentul revelației himeriste. 

Revin la primul manifest al himerismului. Acolo scrii despre cum ai devenit poet, ca să te  citez, „eram deja altcineva” – cineva care a scris aproape întreg volumul Rătăcirile doamnei Bovary, în vara anului 1988. Cum au ajuns toate elementele din primul manifest, împreună, să îți definească identitatea de poet?

Aceste elemente nu erau prea clare nici pentru mine atunci, în faza în care am intuit că devenisem, prin scris, „altcineva”. Eram altcineva, într-adevăr, pentru că lucrurile despre care scriam nu erau dintre cele trăite în mod real de mine în izolarea de la sanatoriu şi în izolarea României din acei ani, ci dintre acelea pe care doar mi-aş fi dorit să le trăiesc, adică incursiuni şi călătorii prin oraşe şi locuri prin care nu numai că nu fusesem, dar prin care nici măcar nu visasem că voi ajunge vreodată în condiţiile dictaturii de atunci. Ele s-au clarificat în timp, scriind mai departe poeme în acel stil evazionist şi reflectînd, în cîteva texte eseistice, asupra acestei „poveşti”. Încet-încet, după vreo zece ani, totul s-a cristalizat în cîteva idei pe care le vedeam drept definitorii: călătoria imaginară ca mod de ieşire din constrîngerile social-politice ale spaţiului în care trăiam şi din contextul cultural provincialist, boala ca mod de evitare a superficialităţii şi frivolităţii, transfigurarea ca mod de multiplicare a experienţelor şi ştiinţa ca aventură poetică, într-un spaţiu aproape deloc explorat cu mijloacele poeziei. Erau chiar elementele definitorii ale himerismului, aşa cum au fost ele prinse şi în primul manifest, la care te-ai referit, publicat în 1998, zece ani mai tîrziu de la primele „iluminări” pe această cale. Treptat, ele au început să se infiltreze în mod natural în corpusul poemelor, fără ca eu să fi premeditat asta. Cumva, în mod fascinant, ideile se converteau în poeme, iar poemele îmbogăţeau ideile, poezia şi glosarea teoretică pe seama poeziei, devenind pînă la urmă unul şi acelaşi lucru. Pentru că eu nu văd himerismul doar ca pe un concept literar, ci şi ca pe o „tehnică” prin care oricine, literat sau nu, poate să-şi depăşească condiţia. Este – am spus-o şi într-o conferinţă pentru psihologi – „povestea identitară preferată” în cazul meu, o paradigmă psihoterapeutică în care, deloc întîmplător, m-am format în ultimii ani ca psiholog. Povestea aceasta se leagă în ceea ce mă priveşte, şi acest lucru mă face să cred că himerismul poetic devine astfel, în cazul meu, o posibilitate ontologică de cuprindere a vieţii proprii în diferitele ei faţete, adică nu ţine numai de literatură şi scris, ci chiar de trăit.    

Ai urmat cursurile unui liceu sanitar şi ai lucrat într-un sanatoriu, iar mai recent ai devenit psiholog. În acelaşi timp, te-ai consacrat ca scriitor. Cum „reconciliezi” lumea sanatoriului cu tot ceea ce reprezintă, cu poezia?

Am ales cu premeditare slujba de la sanatoriu, imediat după terminarea liceului sanitar, o alegere influenţată de lecturi, în principal de Muntele vrăjit al lui Thomas Mann şi de toată poezia universală a bolii şi suferinţei, de care mă apropiasem în adolescenţă. Mă gîndeam că voi ajunge astfel, îngrijind bolnavi, să cunosc viaţa ca să pot scrie. Ceea ce în parte s-a și întîmplat, chiar dacă acum nu pot spune că ştiu mai multe despre viaţă decît atunci. Oricum, trăind în acel spaţiu al bolii şi îngrijind bolnavii, am înţeles cam cum stau lucrurile în privinţa vieţii, cam cît de necugetat este să-ţi cultivi orgoliul de autor, de exemplu, cam cît de neînsemnate sînt bietele noastre planuri de viaţă în raport cu suferinţele sau cu bucuriile de la nivelul zero al trăirii vieţii, cam cît de nechibzuit este să pui arta şi scrisul pe primul plan şi să trăieşti doar în umbra lor. Am înţeles că arta vine firesc, pe seama unei trăiri speciale, şi că poezia nu este în primul rînd abilitatea sau, în fine, talentul de a combina iscusit cuvinte pe o foaie de hîrtie, ci mai mult capacitatea de a vedea viaţa. Sanatoriul a devenit, dintr-un loc de recluziune şi formare, un motiv care funcţiona perfect în poemele de atunci, despre care unii spun că ar avea încă un fel de ciudată actualitate. Sanatoriul era punctul de greutate şi echilibru nu numai al vieţii mele, ci şi al lumii paralele pe care poemele şi „metoda himeristă” mă ajutau să o construiesc, cu frenezie, cu entuziasm, cu o încredere pe care numai anii tinereţii ţi-o pot da. Am realizat brusc că lumea aceea „himeristă” era paralelă cu lumea comunistă, iar acest lucru îmi dădea un fel de vertij, pentru că era, de fapt, o formă de libertate pe care o descoperisem de unul singur şi pe care mi-o şi puteam permite. Iar acest sentiment al libertăţii l-am avut mereu în legătură cu scrisul, practicînd în paralel meseriile, profesiile şi slujbele mele: psiholog, educator sanitar, muncitor în Turcia, asistent medical, jurnalist, realizator TV, infirmier în Germania, agricultor de weekend în satul natal, profesor de nursing la o şcoală postliceală sanitară. Toate se reconciliază, cum spui, în poemele şi romanele de pînă acum. Sînt parte din această poveste, pentru că, la sfîrşitul sfîrşitului, rămîne – se ştie – o singură poveste.

Ești un scriitor important, o voce puternică în lumea literară din România şi, cum spun francezii, un „écrivain engagé”. Din punctul tău de vedere, himerismul este „o cale posibilă pentru ieşirea din oboseala tematică şi formală în care se află poezia română”.  Cum contribuie himerismul la reînnoirea poeziei române?

Probabil că himerismul contribuie la ceea ce numești „reînnoirea poeziei române” mai întîi prin simplul fapt că există, că poemele din spatele lui te fac să visezi la lumea mare, că reuşeşte să aibă un oarecare impact, vizibil acum şi prin poemele altor poeţi sau prin referinţele pe care unii, oneşti, le fac în scrierile lor, că propune nealinierea la trendul „postmodernist” dominant în partea aceasta de lume. Apoi, cred că oferă un fel de „fotografie psihologică” – s-o numesc aşa – a condiţiei în care se află poezia română acum, o poezie care aspiră, la fel, la cuprinderea lumii, dar care se află încă închisă de bariere mai mult sau mai puţin vizibile, care ţin de limbă, de izolare culturală, de motive încîlcite în plasa unor politici culturale păguboase. Prin himerism, am oferit, mă gîndesc, chiar dacă insolent, poate, ideea unei ieşiri din starea de defensivă şi ideea transformării situaţiei de bovarici neconsolaţi într-o realitate care se construieşte în timp ce este imaginată.  Este ideea trăirii „live” a propriei poezii. 

Himerus Alter este întruchiparea unor rătăciri sau călătorii imaginare prin spațiu şi timp. Este Himerus Alter un pseudonim sau o alegere poetică? Care este legătura dintre tine, ca poet, şi Himerus Alter?

Personajul acesta, Himerus Alter, pe care l-am creat din disperarea de a nu putea trăi liber, este ipostaza umană către care aspiram în anii primei tinereţi, la sanatoriu, aşa că nu a fost greu să mă identific cu el în tot ceea ce a urmat pe plan poetic şi nu numai. Ba chiar să polemizez cu el în unele scrisori, care au şi apărut prin unele reviste din România, spre amuzamentul unor cititori. Un om liber, care călătoreşte şi priveşte lumea cu ochii unei sensibilităţi poetice cumva detaşate, lipsite de tensiuni, înţelegătoare. Este alegerea, prin transfigurare, a unui stil de viaţă lipsit de constrîngerile provincialiste, lipsit de stima de sine exagerată a mediilor literare de la noi, lipsit de autosuficienţa lor adesea supărătoare. Este heteronimul care mi-a îngăduit să vorbesc în versuri din altă perspectivă decît a mea, să mă consider, amuzat, egalul unor voci de pe alte meridiane, în fine, să fantazez în voia cea bună. Şi totul a venit în urma unor lecturi pasionate din Fernando Pessoa, care mi-au arătat că este posibil să trăieşti multiplu, dublu, triplu, în nenumărate întruchipări, ceea ce îmi convenea de minune, pentru că eram complet nemulţumit de ceea ce-mi ofereau spaţiul natal şi condiţia mea umană strict individuală. Himerus Alter a apărut pe fundalul unor frustrări insolubile şi, mai ales, în plină epocă izolaţionistă. Este cel care spune, cum a şi spus-o, într-o scrisoare către Vasile Baghiu, că s-a săturat să vadă cum ne plîngem de milă şi care a decis să pornească la drum fără complexe şi fără regrete, ignorînd toate restricţiile.       

De ceva timp, scrii poezie și în limba engleză. De ce ai ales engleza? Cum ți se pare această nouă experiență? Care e diferența (sau care sînt diferențele) între a scrie în română şi a scrie în engleză? Care sînt „provocările”?

Este şi aceasta o poveste de care mă simt ataşat într-un fel care mă încurajează să gîndesc pozitiv despre lumea noastră. Dorinţa mea de comunicare cu lumea de dincolo de graniţele României m-a adus, la un moment dat, cînd încă nu exista Facebookul, într-un grup de poeţi americani şi englezi de pe internet, care m-au acceptat cu generozitate şi de la care am învăţat enorm. Am şi publicat împreună cu doi dintre ei, Donna Timney și Michael Cotner, un volum acolo, peste ocean, Transatlantic Crossings, iar isprava aceasta a fost foarte înviorătoare. Încercam să pun în tiparele limbii engleze versuri care chiar începuseră să-mi sune în mod ciudat englezeşte în minte, mai înainte de a-şi fi găsit o formă în limba română. Iar oamenii aceia mă ajutau, pe forumul lor, să le găsesc o formă care să sune cît de cît OK şi pentru urechile lor, chiar dacă unii spuneau că stilul formulărilor mele în textele poetice în engleză conferea poemelor un fel de ciudată originalitate şi că abia menţinerea lor în acea formă ar fi fost mai recomandabilă. În fine, aveam dezbateri aprinse… Mi se întîmpla asta, mă gîndesc acum, pentru că îmi doream, în spiritul himerismului, să cuprind şi alte lumi. În acest fel pot spune, aşa cum am mai spus-o prin interviuri, poezia mi-a schimbat viaţa în modul cel mai concret posibil. Legat însă strict de întrebarea ta, a fost engleza, da, pentru că faţă de germană sau franceză nu am reuşit să mă ţin prea aproape, chiar dacă m-am împrietenit cu ele, dar şi pentru că visam, poate, la emigrare într-o ţară vorbitoare de engleză, lucru care încă mă mai vizitează uneori, foarte rar, nu mi-e ruşine s-o recunosc. Iar experienţa este a transfigurării reale. Cînd pun la cale poeme în engleză, mă simt Himerus Alter, sînt personajul meu, care se uită cu tristeţe la Vasile Baghiu rămas să se lupte, într-o ţară din estul Europei, cu situaţii aiuritoare, şi asta fără să renunţe la scris. Iar gîndul este inspirator. A scrie în română şi în engleză, în România, înseamnă a vedea pe viu că poezia nu este în primul rînd o chestiune de limbaj. Eu asta simt. Provocările ţin de posibilitatea de a fi inteligibil, cu mijloacele poeziei, pentru oameni aparţinînd altor culturi, însă inteligibil nu în primul rînd ca limbaj, ci mai mult ca nuclee configurate în spatele limbajului. De fapt, ele ţin de puterea de a te menţine pe valul acestor timpuri globaliste, de încrederea că, mai înainte de orice criteriu al identităţii comune, individualitatea contează, de fapt, cel mai mult.   

Interviu realizat de Cristina Savin 

traducătoare, redactor al revistei australiene The AALITRA Review

Link spre interviu în Observator cultural AICI