Îi mulțumesc și aici, cu nostalgie, pentru anii visători și idealiști de după revoluție, în care am fost pentru o vreme în aceeași poveste, cu prețuire, pentru poezia sa aluvionar-suprarealistă cu sunet aparte și pasiunea intensă pentru poezie și cu prietenie, pentru felul său de a trăi conectat la idealismele timpului nostru. 
_______
Nicolae Tzone
DICTATURA NOUĂZECIȘTILOR
"Moartea ca o invazie de cormorani...”
În cadrul Generației Nouăzeci Vasile Baghiu este, fără doar și poate, Diferența. El chiar mărturisește, la un moment dat, cu aplomb, acest lucru, autonumindu-se himerist și promulgând, cu o hotărâre ce ar onora pe oricare dintre poeții notabili de ieri și de azi, curentul literar al himerismului, care, în viziunea sa, ar putea deveni „o direcție poetică”, „o cale posibilă pentru ieșirea din oboseala tematică și formală în care se află poezia română”.
Astfel, înzestrat cu răbdarea, dar și cu geniul Poetului-Păianjen, el țese cu febrilitate matricea unui veritabil sistem liric, pe care nu numai că-l propune ca model, dar îl și întemeiază și legitimează printr-o poezie cu totul aparte, nu numai între confrații de gene¬rație – pe care nu se sfiește de câteva ori să-i veștejească în fraze de o duritate poate prea pronunțată – ci, în genere, în întregul perimetru al poeziei contemporane.
Prin Vasile Baghiu, nouăzecismul își aproprie nemijlocit lumea marginală a bolii și a suferinței, încetățenind în poemul autohton – ca altădată Blecher în proza dintre cele două războaie – castelul în ruină pururi recognoscibil: Sanatoriul. Acesta devine „decorul general” în care – utilizăm cu exactitate cuvintele autorului nostru – se întîmplă „plecarea”, „întoarcerea”, „despărțirea” și „regăsirea”, poemul himerist, „nediferențiat și obligatoriu”, fiind suma a patru elemente distincte: „transfigurarea”, „călătoria” (cosmopolitismul), „boala” și „știința”.
Plecând de aici, din miezul enunțului teoretic, am putea, relativ fără greutate, ghici caratele acestei lirici impecabil cristalizate: etalarea paroxistică a trăirii și bulversarea maximală a imaginației/ a imaginarului. Boala nu e numai Răul definitiv, este și o treaptă importantă a introspecției obiective a sinelui. Călătoria nu este numai zborul ființei în interioritatea sa ori în spațiul imediat sau mediat complementar, dar și o incursiune frenetică în Utopia, care nu este străină de Magie. De Alchimie chiar.
Altminteri, autorul „Rătăcirilor doamnei Bovary”, al „Gustului înstrăinării”, al „Febrei” ori al „Manierei” pășește dezinvolt prin Cotidian, dar – iarăși dar! – lucru uimitor la cineva care pare a fi încorsetat de durerile omenești, nu se lasă lovit și nici rănit decisiv de pietrele lui dure și de apele lui învolburate. Căci cotidianul, la Vasile Baghiu, constituie și un util prilej de a antrena zimții minții pentru viitoarele preumblări inițiatice ale ființei prin capitale ori provincii dintre cele mai diverse ale mapamondului. Se cuvine, în această ordine de idei, reliefată intelectualitatea rasată a frazei poetice a autorului ori a heteronimului său memorabil: Himerus Alter. Ambii, adică Vasile Baghiu în ipostaza de personaj traversînd memorabil propria poezie și sus-numitul Himerus Alter sunt, rând pe rând, scripeții unei lumi coerent personalizate în poezia noastră de ultim deceniu. Pendularea neîncetată se petrece între teritoriul extincției (lumea bolii, a sângelui alterat, a durerii fără răgaz constituie miezul dur al aproape fiecărei poezii în parte) și teritoriul evadării lucide nu pur și simplu în imaginar (dacă s-ar fi întâmplat acest lucru, autorul nu ar fi putut evita căderea în desuet și irelevant), ci în spații și secvențe temporale paralele și concomitente, subsumate, în genere, pozitivității, aduse în prim-plan prin ingenioase incursiuni în entitea scripturală, filologică și – strict legată de aceasta – geografică a lumii sfîrșitului de veac XX.
Un text ales la întîmplare: O scrisoare a lui Himerus Alter, decodează suficient de transparent principiile de structurare ale poemului la valorosul poet nemțeam: „Dragă domnule Baghiu, aici unde stau/ Privind nostalgic, sentimental, trist și visător/ Peste apa învolburată a golfului nimic nu mă face/ Să renunț la ideea de a mă liniști undeva, căci vârsta/ Și toate celelalte legate de ea ar fi un semnal serios,/ Numai că m-am gândit că dacă tot nu pot rămâne la sanatoriu/ Nicicum, măcar să mor într-un azil de-aici din New Delhi,/ Sau în vreo închisoare birmaneză,/ Pentru că degeaba mă mișc eu de colo pînă colo,/ Fără identitate, cu toate pașapoartele pe care le-am schimbat,/ Sunt numai bun de murit,/ Sunt omul cel mai potrivit pentru un experiment îndelungat/ De singurătate și înstrăinare feroce,/ Iar dacă mă strigă cineva, să zicem din întâmplare,/ Pe o plajă din Hawaii, tresar și mi se face frică de moarte...".
O umanitate în declin își desfoliază locuitorul generic, „tocmai bun de murit”, de straiele viețuirii cenușii și-l abandonează întru „un experiment îndelungat/ de singurătate și înstrăinare feroce”. Versul e sobru, cu orbitele înfundate. Rezonanța lui e aceea a unui perete de lemn putrezit, căptușit vreodată cu vată de sticlă și câlți. Mișcarea memoriei „celui tocmai bun de murit” este și centripetă și centrifugă: se adună în sine, în cele mai intime unghere ale ființei și, instantaneu, se risipește în celebre și îndepărtate oaze geografice și culturale. Himerus Alter, plastic spus, este alcătuit din două vârtejuri de direcții contrare, care, paradoxal, îl mențin în echilibru, un echilibru tremurat și ciudat, ce e drept, dar, totuși, un echilibru care anulează pe moment legile gravitației unanim acceptate. Pe de o parte, moartea și dorința de moarte năvălesc de pretutindeni în el. Pe de altă parte, viața din el, tot mai puțină, o zbughește, înhămată la Utopie, spre cele patru zări cu viteza luminii și a sunetului.
Un poet de finețea lui Vasile Baghiu nu putea să nu știe că acumularea accelerată de moarte, ca și eliberarea explozivă de interioritate accentuată, concentrate într-un reper esențial (Himerus Alter), pot produce efecte inimaginabile, între care poate cel mai important este descinderea deodată, a autorului, a personajului și a textului adiacent lor în șezlongul marii poezii.
Nu este nicidecum un secret că suprapunerea de „realități” paralele, utilizată cu știință, are darul de a multiplica generos poeticitatea. Din același poem, „O scrisoare a lui Himerus Alter”, desprindem un al doilea fragment, care este cât se poate de relevant în acest sens: „Te-aș ruga să mă lași în pace Baghiu, vezi-ți de ofticoșii/ Dumitale, nu mă nenoroci și nu-mi întuneca zilele bătrîneții,/ Scoate-mă din tot ceea ce scrii de o bună bucată de vreme (...)/ Ține încuiat cufărul pe care l-am lăsat/ În grija asistentului de la morgă,/ Convins că n-o să umble nimeni printre cadavrele dezgolite/ Și în miros de formol numai de dragul unor hîrtii,â / Fie ele și manuscrisele mele [...]”.
Despre care dintre posibilii, plauzibilii Baghiu e oare vorba mai sus? De Baghiu, personajul? De Baghiu, autorul? De Baghiu, asistentul medical, „martorul” din liziera realului atroce? Faptul, apoi, că Himerus Alter vorbește răspicat de „manuscrisele mele”, nu face altceva decât să sporească nedumerirea cumintelui, rezonabilului cititor.
Nu cumva, în cele din urmă, Himerus Alter e poetul și Vasile Baghiu este subiectul acestei lumi de coșmar, cu ftizici muribunzi și cu sânge expectorat la tot pasul?
Plutim, nu-i așa, doar aparent în plin mister. Căci e clar, în cele din urmă, că suntem martorii cel puțin a unei cvadruplări a aceleiași ființe: care e subiect al bolii și, devastată, maltratată fiind de aceasta, își aduce conștiincioasă moartea la sân; care e martor al manifestărilor implacabile ale bolii celei mai aspre; care e poet și scrie textul prim și textul secund; care evadează în cele mai miraculoase pătrățele ale hărții literaro-geografice, pentru a-și cânta, cu un ultim elan, și cu zâmbetul pe buze, cântecul de lebădă.
Este poate momentul să vorbim, pentru prima dată, de un triunghi al marii poezii a morții în cadrul Generației Nouăzeci, „desenat” de Cristian Popescu, Ioan Es. Pop și Vasile Baghiu. Deși fiecare dintre ei are un punct de pornire diferit, linia de sosire este plasată sub același orizont rigid al negrului ilimitat (ca suprafață) și etern (ca durată). Cristian Popescu vorbește inimitabil/memorabil despre „moartea mea din flori”. Ioan Es. Pop are gura celor mai bune versuri ale sale plină ochi cu pământul morții din Maramureșul natal. În ce-1 privește pe Vasile Baghiu, dintre nenumăratele ipostaze în care apare moartea în textele lui, ne oprim numai la două: fie o vede ca o „invazie de cormorani” („Eu am văzut moartea fluturînd ca o invazie de cormorani/ Pe insulele Ballestas, iar țipetele acestei păsări/ Pe care peruanii o alintă El Nino erau strigătul meu...” („Pe linie moartă”), fie ca o „păpușă de lemn” și „familiară ca un guturai”: „La Tarodja moartea devine o păpușă de lemn/ Și are ochii celor dragi, ceea ce ar fi cam același lucru/ Cu versul lui Pavese, chiar dacă sună mai prost./ Aici ea se strecoară pe sub ușă/ Și are chipul întâmplării umilitoare/ De a ți se băga urinarul între picioare,/ Sub pătură, de câteva ori pe zi,/ E dichisită și spilcuită ca o soră înțepată,/ Cu boneta scrobită peste coafura savantă,/ Aici moartea e familiară ca un guturai/ Și-ți oferă destul răgaz să te scape din ochi,/ E discretă ca un parfum păstrat în sticluțe de mărimea unei unghii...” („O păpușă de lemn este moartea”).
La fiecare dintre cei trei autori seriozitatea, gravitatea, autenticitatea sunt lentile severe prin care este apropiată și „filmată” cu încetinitorul lumea morții cea de toate zilele și de toate nopțile. Ei hașurează apăsat granițele imperiului thanatic în cadrul generației lor, și fac ca, într-adevăr, poezia nouăzecistă să capete contururile precise ale unui continent de nedizlocuit.
Deși nu au trecut neobservate în perioada recentă, nu cred că s-a discutat îndeajuns, și, mai cu seamă, nu cred că s-a discutat cu detașarea necesară despre „Manifestele Himerismului”. Poate că republicarea lor compactă din debutul acestui volum va avea darul să declanșeze o discuție cu adevărat la obiect. Căci Vasile Baghiu dezvoltă un sistem poetic deosebit de ingenios, asupra căruia se cuvine a zăbovi nu doar două-trei clipe. Există, în aceste pagini redactate cu atenție extremă, carate de frumusețe nebună a spiritului, idei care se pliază cu elasticitate într-un corpus teoretic închegat, sieși suficient.
Dintre nouăzeciști (am putea spune fără să greșim: dintre autorii români care contează în lirica ultimelor decenii), autorul „Manierei” are, astfel, cea mai nuanțată și mai limpede și mai explicit expusă artă poetică, între poemele sale și teoria pe care a închegat-o există punți flexibile, pe care Himerus Alter pășește cu totală dezinvoltură. Cordonul ombilical dintre „mamă” și „fiu” – deloc metaforic vorbind – nu pare a fi fost tăiat. Nașterea versului și meditația asupra acestui proces alchimic atît de aparte au loc aproape concomitent. Poezia lui Baghiu se constituie, așadar, nu separat de sistemul poetic menit să o explice, să-i dezvăluie valențele și punctele cheie, ci laolaltă cu el. Și poezia sa și teoria adiacentă sunt fructul aceleiași singulare viziuni. Din același ou (matrice) se ivesc două ființe gemene, și, totuși, atât de distincte una de cealaltă ca în-ființare și realitate textuală. Așadar, nu neapărat poezia în sine scrisă de Vasile Baghiu este premisa propriu-zisă a artei poetice cu atâta cerbicie (asumată în toate consecințele sale) constituită, dar nici arta poetică în sine, ca entitate distinctă, nu a fost aceea care a impus rigorile, limitele, granițele rezervate de ea versului.
Comune sunt punctul de pornire: o experiență biografică consumată într-un periplu existențial marginal (sanatoriul) și o revelație (echivalent îndepărtat în timp al „iluminărilor” unui Arthur Rimbaud) care a traversat memoria, ființa din adâncime a autorului, la un moment dat, precum un fulger exploziv țeasta înnourată a unei după-amieze de vară.
(Făcând aceste remarci, trecem cu bună știință peste faptul că între tipărirea efectivă a cărților de poeme ale autorului – tîrziu după scrierea lor – și momentul în care s-a decis să dezvăluie în presa literară manifestele himeriste ori să omologheze, apoi, „poetonul” ca „particulă elementară a poeziei”, există spații temporare despărțitoare.)
Mărturisește, așadar, Baghiu despre sine, dezarmant de sincer: «Mă consider oricum norocos că am putut să cunosc, încă de la intrarea în adolescență, viața spitalelor, ca elev al unei școli sanitare din orașul dezolant al lui Bacovia, iar mai târziu să muncesc și să locuiesc într-un sanatoriu de tuberculoză exact un număr de șapte ani, adică tot atât timp cât îi trebuise lui Hans Castorp pentru „inițiere”. Toate cărțile mele au în vedere acest topos marcat de bacilul lui Koch și aș fi ingrat să nu consider asta o șansă. Cum se întâmplă de obicei, din invidie sau poate din alt sentiment, al cărui înțeles îmi rămâne însă necunoscut, oamenii, dar mai ales scriitorii sunt foarte puțin dispuși să recunoască evidențele, însă trebuie să spun răspicat că am reușit să impun tema sanatoriului în poezia română. E tocmai consolarea de care poți avea parte totuși, lăsndu-te prins în jocul periculos și chinuitor al literaturii».
Dacă aceasta este „povestea” genezei poeziei sale, iată, mărturisită cu aceeași franchețe, și „povestea” revelației care l-a condus pe autor la închegarea viziunii sale poetice și, deopotrivă, la edificarea unei construcții teoretice de anvergura himerismului: «Totul a început în ziua de 21 august 1988, când mă aflam în casa uneia dintre surorile mele, fumând, savurând ceaiuri chinezești, citind Jurnalele de călătorie ale lui Flaubert și ascultând la radio comentariile unei crainice de pe un post italian. Brusc, pe la ora 16,30, m-am gândit că în loc să trăiesc la sanatoriu, printre muribunzi și extrem de izolat, aș fi putut fi altcineva, un om care trăiește la Palermo sau în oricare alt oraș al Italiei, aș fi scris atunci din perspectiva acelui cetățean universal – Himerus Alter de mai tîrziu [...]. Și am scris. Eram deja altcineva și fusesem cuprins de un fel de febră ataractică, dacă pot să spun astfel, pentru că nu mai știam de nimic și de nimeni din jur. [...] Himerismul se născuse așadar cam pe la ora 16,30, în ziua de 21 august 1988. În vara aceea am scris aproape întreg volumul „Rătăcirile doamnei Bovary”, care, după lungi peripeții editoriale, avea să apară abia în februarie 1996, după ce în 1994 apăruse ca debut a doua carte, „Gustul înstrăinării”».
Din august 1988 până azi a trecut, iată, mai bine de un deceniu, aproape chiar un deceniu și jumătate. A fost, pentru poezia lui Vasile Baghiu, un interval exasperant de lung, dar după parcurgerea sa, oricât de tensionată s-a dovedit, se poate vorbi fără falsă pudoare – în continuitatea celor, nu mulți, care l-au încurajat și l-au susținut cu o meritorie consecvență încă de la publicarea primelor versuri – despre ivirea unuia dintre cei mai puternici și mai autentici poeți români ai prezentului.
Deși afirmarea lui s-a întâmplat fără incendiarele sunete de turle și trâmbițe care i-au însoțit la tot pasul pe congenerii bucureșteni, sau deveniți bucureșteni prin adopție: Cristian Popescu, Daniel Bănulescu, Ioan Es. Pop, Saviana Stănescu, Mihail Gălățanu, Lucian Vasilescu etc., valoarea poeziei sale, din ce în ce mai evidentă în peisajul general ce începe, odată cu trecerea anotimpurilor, să cîștige în limpezime și coerență, îl azvârle – cu de la sine putere – tot mai sus pe scara ierarhică a poeziei nouăzeciste.
Cine bănuia că junele timid, exagerat de sfios, adus pe neașteptate, într-o bună zi, de pururi generosul Laurențiu Ulici să citească la celebrul, pe atunci, cenaclu „Universitas” de pe Schitu Măgureanu, va deveni unul din reperele cele mai sigure ale poeziei românești de la începutul anilor 2000?
El însuși, cu siguranță că nu, lectura aceea – într-un cadru în care erau dominante clinchetul de baionetă înverșunată, împușcătura pistoalelor preopinenților, belicoși și limbuți, și împunsătura în creier a fumului de țigară – hotărându-1 pesemne definitiv să rămână să moșească litera și verbul numai și numai în lumea Sanatoriului din care coborâse pentru o zi sau două la șes.
Dar domnul Ulici? El, da, cu siguranță că știa. Cu siguranță că bănuia că din mușchiul inimii și din mușchiul minții tînărului retractil, intimidat de atmosfera de carnaval a fiefului nouăzecist, se va naște cîndva memorabilul Himerus Alter, de care niciodată în poezia românească nu se va mai putea face abstracție.
[Acest articol face parte, de asemenea, din volumul meu de critică literară în pregătire, „Dictatura nouăzeciștilor”. Înițial a însoțit volumul lui Vasile Baghiu: „FANTOMA SANATORIULUI/ Antologie poetică însoțită de Manifestele Himerismului și alte texte teoretice ale autorului”, publicat de Editura Vinea în 2001. Pe lângă prefața mea, cartea cuprindea și postfața lui Nicolae Coande.
*
NOTE
1. Fragmente din articolele reprezentative scrise despre poet:
Ana Blandiana:
«Poemele acestui tînăr de 22 de ani – asistent medical într-un sanatoriu din Munții Moldovei, pentru care poezia este asemenea unei măști de oxigen, un mod de supraviețuire și o armă împotriva singurătății, și bolii din jur – își lasă prea puțin la vedere nodurile lucrăturii și mijloacele de producere a impresiei poetice. Fraza curge calm, liniștită, absolut liberă de ornamente, lucrurile pe care le spune sunt simple, nespectaculoase, sentimentele sunt reținute, strânse în frâul unei decențe, care le ascunde și le tensionează. Și totuși, din fiecare rând – care ar putea fi la fel de bine de proză, atât e de lipsit de tropi și de figuri de stil – poezia se revarsă de neoprit și de necontestat./ [...] Umbra protectoare și tonifiantă a poeziei americane din prima jumătate a secolului se întinde, fără să-l falsifice, peste acest univers contemporan și dă argumente acceptate de estetică unui flux poetic preocupat numai de propria sa autenticitate. Ca și acolo, paradoxul folosirii mijloacelor prozei pentru producerea poeziei funcționează cu rezultate notabile, personaje complexe și bine reliefate [...] ținînd locul metaforelor, și slujind cu toată epicitatea lor cauza poeziei.» [O realitate laralelă, în Familia, noiembrie 1988]
«Vasile Baghiu este un scriitor de primă mărime, unul dintre numele cele mai autentice ale ultimei generații de poeți români.» [Coperta a IV-a a volumului. Febra, 1996]
Constanța Buzea:
«[...] traversând o copilărie umbrită de moartea tatălui său, fost prizonier în Siberia, nu-și poate îngădui, după cum mărturisește într-o tulburătoare scrisoare, să glumească prea mult și nici să creadă că numai ironia e o bună metodă în poezie, ci, mai curând, poate, compasiunea, pe care-o crede superioară și-și depășește obiectul (asimilându-i-se) printr-o profundă suferință. Citește și se cultivă cu pasiune în toți acești ani, publicând în Cronica, Familia, Amfiteatru, România literară, Contrapunct, Luceafărul, Poesis. Lucrează la Piatra Neamț într-un laborator de toxicologie al Centrului de Medicină Preventivă, este căsătorit și are doi copii. Prin 1986, când i-am publicat în Amfiteatru primele poezii, lucra ca asistent medical într-un sanatoriu de tuberculoză. Cred că de la acel episod din biografia sa vin, în poezia pe care a scris-o, suferința, renunțarea, și din care un personaj bovaric evadează. [...] „Da, o confirmă Vasile Baghiu acum, chinul, dorința de a fi altceva decât sunt, dorința de a evada m-au împins la crearea unei realități paralele, la bovarism, manifestat mai întâi în direcția autorului [...], în direcția naratorului (un martor al mai multor epoci istorice, un strigoi) și în direcția personajului... zbuciumat de nemulțumiri și capricii fără sfîrșit”.» [România literară, nr. 34, 1993]
Ioana Pârvulescu:
«Ca în Pădurea de mesteceni, filmul lui Wajda, sau ca în Muntele vrăjit de Thomas Mann, și în volumul de poeme Gustul înstrăinării de Vasile Baghiu principala prezență este boala, tuberculoza, cu atmosfera extrem de specială care există în preajma ei. Autorul nu pare să fi citit romanul lui Hans Castorp sau, în orice caz, în poemele sale nu rămâne nici o urmă din el, în schimb pare o secvență care amintește clar de Pădurea de mesteceni: Cânta la pian prin pădure, o auzeam atacând gamele de sus, / Printre fagi, la pianul cu coadă./ Poezia pe care o scrie Vasile Baghiu este una modernă și nu depășește nici măcar cu un pas frontiera care o desparte de post-modernism. Nici nu are motive să o facă pentru că acesta este tipul de poem care convine autorului: în lumea lui lipsește dimensiunea ludică. Probabil că boala, cu apăsarea ei și ludicul, cu nepăsarea lui, se resping reciproc – cel puțin așa o demonstrează cartea lui Vasile Baghiu. [...] Fantoma sanatoriului, Străinul și poemul final, care dă titlul cărții, marchează vârfurile imaginației poetului și conturează un triunghi al vieții și al morții deopotrivă: lumea sanatoriului.» [„Ca-n pădurea de mesteceni”, în „România literară”, nr. 8, 8-14 martie 1995]
Nicolae Coande:
«Vasile Baghiu este în poezie omonimul lui Max Bleher – acum la sfârșit de secol și mileniu, când boala și utopia își dau cu mai multă putere mâna [...]. În „Febra” Vasile Baghiu se regăsește în acel anotimp favorit al omului precar, în acea „primăvară neagră” de care vorbea H. Miller văzută ca o „boală molipsitoare”, o „primăvară distantă” purtătoare de foc rece, în buna tradiție concettistă. [...] Cine va dori să facă o analiză amănunțită a poeziei lui Vasile Baghiu nu va putea să treacă rapid pe lîngă lexicul său poetic: unul foarte bogat, cu predilecție din zona anatomiei umane [...]. Specifică pentru metoda/maniera poetică a lui Vasile Baghiu este evaziunea, fuga de realitatea degradantă, ca și regresia în punctul de origine al memoriei (fabuloase la acest poet) [...].» [«Poemul ca mic vehicul și „temperaturile„ sufletului», în „Ramuri”, iunie 1997]
Marin Mincu:
«În propria-i notă la poemul Febra, Vasile Baghiu pledează, deloc surprinzător, pentru o poetică „himeristă”, propunând cu sfială o asemenea „paradigmă paralelă postmodernismului” ca reacție la refuzul „oricărei forme de utopie” din partea congenerilor săi, prea bășcălioși și antisentimentali. Utopia himeristă preconizată nu-i poate fi străină celui care, ca personaj real, apare învăluit în faldurile textului, precum umbrosul și palidul Roderick Usher al lui Edgar Allan Poe invocat de Ion Barbu ca maxim actant textual. [...] Vasile Baghiu este un autentic poet post-textualist care recuperează, ca altădată post-romanticii și post-simmboliștii, un areal textualizant prin definiție, acela al „sanatoriului”. [...] Aici, unde „moartea este un lucru obișnuit”, între zidurile de var unde doar tusea și hemoptiziile sunt singurele evenimente, actantul poetic inventariază un spațiu tragic surdinizat în care se produc cele mai profunde mișcări sufletești, la limita dintre real și himeric [...]. În sanatoriul celest al lui Vasile Baghiu „sîngele” e [...] instrument eficace și marcă supremă a textualizării concrete. [...] Având o vocație a morții, aproape „eminesciană” prin trăirea ei în profunzime, acest poet tragic demonstrează intuitiv cum se poate avansa în discursul poetic, sobru și negălăgios [...].» ["Sanatoriul celest", în „Luceafărul”, nr. 47, 30 decembrie 1998]
2. Fișă bibliografică (selectivă) a autorului:
Vasile Baghiu s-a născut la 5 decembrie 1965, în Mastacăn, județul Neamț. Tatăl său, fost prizonier în URSS, mort în 1974, este autorul volumului de memorii „Prizonier în URSS”, scris în 1953 și publicat în 1998. Debutează cu poeme în 1983, în „Ateneu”, în perioada în care era elev al Liceului Sanitar din Bacău. În 1988 citește poezie la Cenaclul „Universitas” condus de Mircea Martin. După 1989 colaborează cu poezie, critică literară, eseu și proză la cele mai importante reviste literare din România. În 1998 a publicat „Manifestul himerismului” („România literară”, nr. 8, care teoretizează o nouă direcție în poezia română. În același an, în numărul 5 al revistei „Familia”, a publicat „Al doilea manifest al himerismului”. Le adaugă alte două interveții semnificative: „Poetonul, o nouă particolă elementară” („Mozaicul”, nr. 3, 1999) și „Himerism, pozitivism liric, poeton: provocări noi pentru o lume literară amorțită” („Mozaicul”, nr. 8-9, 1999)./ A publicat unsprezece volume de poezie („Gustul înstrăinării”, „Rătăcirile doamnei Bovary”, „Febra”, „Maniera”, „Himerus Alter în Rheinland”, „Depresie”, „Cât de departe am mers”, „Metode simple de încetinire a timpului”, „Visuri pe care mi le pot permite”, „Respirație asistată”, „Avantajul de a nu câștiga nimic”), trei antologii poetice („Fantoma sanatoriului”, „Magia elementară”, „Gustul înstrăinării”), o culegere de proză scurtă („Punctul de plecare”) și trei romane („Ospiciul”, „Planuri de viaţă”, „Fericire sub limite”)./ Este inclus în diverse antologii și istorii literare, cum ar fi „O panoramă critică a poeziei românești din secolul al XX-lea” de Marin Mincu, „Istoria literaturii române contemporane” de Mihai Iovănel, „Acum suntem noi anticii” de Răzvan Țupa, „Manualul vânătorului de poeți” de Nicolae Coande./ Este membru, din 1996, al Uniunii Scriitorilor și, din 1999, al PEN-Club.
3. Fotografii din perioada de tinerețe a autorului. Și o imagine a sanatoriului de la Bisericani, unde a lucrat ca asistent medical.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu