Vasile Baghiu: Două adevăruri care se intersectează (articol în Ficțiunea, nr. 113, feb. 2025)

 

Vasile Baghiu

Două adevăruri care se intersectează 

Apărut în revista Ficțiunea (n. 113/ februarie 2025), ca răspuns la o anchetă despre romanul autobiografic, în care au fost adresate și două întrebări: 1) Care e diferența dintre romanul autobiografic și memorii?; 2) Cât e adevăr și cât e minciună într-un roman autobiografic? Versiunea PDF poate fi citită AICI .

 Dincolo de definiții comparative (de care se ocupă dicționarele, enciclopediile, studiile, cărțile de teorie și pe care, de o vreme, și AI le “povestește” în detaliu), cititorii ar putea fi mai degrabă interesați, mă gândesc, de felul în care noțiuni precum cele menționate (roman autobiografic, memorii, adevăr și minciună) funcționează în ecuația scrisului meu. Pentru că fiecare scriitor/ scriitoare are modul său de a le combina și de a se raporta la ele în ceea ce scrie.

Astfel, în perioada în care puneam la cale “himerismul poetic”, care poate fi văzut și ca o evaziune de tip pessoan, deci ca o abatere heteronimică de la realitate și adevăr, principala problemă pe care o aveam nu era dacă vizitasem cu adevărat locurile din lume la care făceam referire și că scriam astfel despre ceva „ne-adevărat”, ci dacă ceea ce se întâmpla în poem personajului meu, Himerus Alter, un alter-ego, era credibil.

De aceea, mă documentam în detaliu în legătură cu străzi, clădiri, interioare, obiceiuri. Și o făceam pentru că intuiam că “minciuna  himeristă” ar putea să nu fie credibilă.

Efectul a fost unul uluitor, de realitate paralelă, de viață petrecută într-un fel de „second life” internautic de azi, pe care pot spune că „himerismul” a anticipat-o. Mai mult, acel mod ficțional de a trăi a ajuns, uluitor, să aibă efect și în sens invers, adică să mă facă să-mi doresc să trăiesc cu adevărat viața din poeme, să călătoresc și să experimentez o parte din stările și trăirile pe care le cunoscuse personajul meu. Ceea ce s-a și întâmplat, lucru care dovedește că limbajul atrage și modifică realul, că literatura, chiar dacă nu schimbă soarta lumii, poate provoca schimbări în viețile individuale ale scriitorilor și cititorilor.

Prin urmare, deși adevărul din acele poeme în care cineva călătorea liber peste tot în lume nu se plia pe adevărul vieții pe care o trăiam atunci, în prima tinerețe, un adevăr al auto-izolării într-un sanatoriu și al izolării într-o Românie cu granițele închise, el nu era și nu este nici acum mai prejos de adevărul trăit, pentru că tot ceea ce contează în poezie și în roman este coerența interioară (suficientă) a lucrurilor care se petrec în economia lor textuală.

În privința romanului autobiografic, deși povestea aceasta a „adevărului” și a „minciunii” funcționează la fel, apar câteva nuanțe care merită luate în considerare. Dacă în poezie se poate admite mai ușor convenția literară a ficționalizării vieții și a construirii în acest fel, pe firul teoriilor terapiei narative ale lui White și Epston, chiar a unei noi identități (pentru că în poezie se lucrează mult cu imaginația, pentru că poeții inventează în general astfel de universuri paralele, pentru că structural și definitoriu poezia este văzută ca un produs al fanteziei creatoare și așa mai departe), în romanul autobiografic cititorul urmărește de obicei să recunoască situații, personaje și întâmplări pe care le știe din împrejurările de viață ale autorului. Să se recunoască chiar pe el însuși. Este o așteptare sinceră, care, dacă este înșelată, poate produce furtuni în relațiile autorului cu unii cititori.

De exemplu, când am publicat romanul „Planuri de viață”, m-am bucurat de multe ecouri foarte bune și chiar pe seama unor similitudini cu realitatea, dar am fost și surprins de supărarea iremediabilă a unui om care credea că se recunoascuse într-un personaj de acolo și căruia nu-i plăcuse însă deloc cum fusese „prins”. Suntem departe de epoca lui Balzac în care oameni din anturajul său își doreau să intre în romanele sale, indiferent dacă bine sau rău, numai să intre. Ceea ce nu înțelesese omul meu era că eu nu făcusem cu acel roman o dare de seamă asupra realității, un raport în care s-ar fi presupus că ar fi trebuit să respect faptele. Autobiografic, așa cum era, romanul meu era totuși produsul imaginației, o creație în care, deși se pornește de la realitate, sunt infiltrate destule ingrediente imaginative sau care țin de tehnicile literare încât să devină altceva.

La fel în romanul „Fericire sub limite”, unde deși se pot regăsi aspecte din viața mea de la sanatoriu nu este vorba, totuși, despre viața mea de la sanatoriu, ci despre viața unui Hans Castorp din Est care, la fel ca personajul lui Thomas Mann, încearcă să facă față unui moment de cumpănă al vieții sale.

De asemenea, în romanul „Alergările unui scriitor”, naratorul este un ghost-writer care are misiunea de a scrie despre alergările unui scriitor pe nume Vasile Baghiu. Am recurs la acest procedeu pentru că am simțit că nu ceea ce mi se întâmplă mie acum în viața mea ca simplu trăitor pe pământ (ieșirea din boală cu ajutorul alergărilor, participarea la unele curse de trail montan și la două maratoane internaționale la o vârstă la care unii se pregătesc să iasă la pensie) ar putea stârni interesul, ci mai degrabă metafora (murakamiană) a vieții ca un șir de alergări. Iar balonul colorat al acestei metafore nu se poate ridica pe seama unei scrieri non-ficționale, „adevărate”, ci numai cu ajutorul poeziei pe care doar o construcție narativă precum romanul (fie și autobiografic sau autoficțional) o presupune, poezia alergării.

Cât privește memoriile, apare în cazul lor noutatea necesității minimei onestități, a adevărului „adevărat” al unei vieți trăite pentru un ideal, pentru o idee, în numele unui principiu, a scriitorului sau pur și simplu a omului care a trăit ce a trăit și care crede că povestea vieții sale ar putea avea o însemnătate și un rost. Firește că și aici interferă precauțiile de a nu fi rănite persoane care s-au intersectat într-un moment sau altul cu autorul acestui gen de scrieri, de a nu fi judecate prea dur unele situații, de a nu se pune un filtru prea exigent sau, invers, prea indulgent în prezentarea unor momente. Și aici intervine, punctual, onestitatea. Căci dacă autorul simte că nu adevărul vieții sale îl mână în luptă în scrierea memoriilor, atunci poate că ar fi mai bine să recurgă la ficțiune.     

Firește că minciuna sau, în fine, omisiunea adevărului, pot, uneori, răsări, desigur, și în memorii, fie pe seama fluxului subiectiv al amintirilor, fie cu intenție, din diverse interese. Și poate că numai aici ea are cu adevărat o conotație etic-morală funcțională, pentru că, altfel, adevărul poate să nu însemne nimic din punct de vedere estetic. Și chiar nu înseamnă. Cu alte cuvinte, adevărul și minciuna din viață ar trebui să rămână, în mare parte, adevăr și minciună și în paginile de memorii, iar acest aspect face, se pare, diferența față de ficțiune.

Continuând pe acest fir, se poate spune că în chestiunea „adevărului” până și memoriile fac excepție dintr-o anumită perspectivă. Pentru că memoriile sunt, totuși, o operă realizată cu mijloace literare, iar mijloacele literare, se știe, modifică realitatea. Memoriile nu sunt ficțiune, e adevărat, dar nici autobiografie nu sunt. Într-o autobiografie se relatează factual și în succesiune cronologică parcursul de viață (este un curriculum vitae povestit), pe când în memorii creativitatea, stilul, tehnica literară și – foarte important! – subiectivitatea autorului au rolul lor de bază. “Amintirile” lui Creangă nu sunt o autobiografie, ci un uluitor poem al copilăriei.

Este, de fapt, aici, în sfârșit, vechea și neîncheiata discuție despre adevărul literaturii și adevărul vieții. Iată două adevăruri care se intersectează, chiar dacă adevărul vieții este viața însăși, iar adevărul literaturii rămâne chiar literatura.