Lecții de viață

Povestea aceasta a vieţii trăite sufleteşte pe mai multe planuri mă preocupă. Te uiţi, vezi, nu eşti de acord cu ceea ce vezi şi nici cu ceea ce auzi, dar nu zici nimic pentru că îţi dai seama că pentru moment cel puţin nu poţi schimba nimic. Trebuie să taci în multe împrejurări, pentru că oamenii vor să se audă doar pe ei vorbind, iar dacă atunci când, totuşi, vorbeşti şi părerea ta e în dezacord cu a lor, apar repede şi etichetările. Trebuie că vorbeşti din cărţi dacă spui ceva ce ţine de observaţia directă, banală. Contrazici aşa, de-amorul artei şi nu pentru că îţi susţii punctul de vedere în care crezi. Ai toate defectele. Cu tine nu se poate discuta, deşi abia dacă ai apucat să zici două cuvinte. Şi deşi nu te simţi nici rupt de realitate, nici "Gică-contra", cum ţi se spune de-a dreptul în faţă că ai fi, continui să accepţi să primeşti lecţii în tăcere. Lecţii de viaţă. De pragmatism. De inteligenţă în ofensivă. De tot ce vrei. În tăcere. Retras, resemnat, în viaţa ta din alt plan, acolo unde rezervele de bun-simţ ţin loc de baterii de supravieţuire.

A te plânge că nu poți să-ți scrii cărțile

Condiția scriitorului nu este dintre cele mai bune. Nicăieri în lume, aș zice. Sigur că în țări cum este România problemele sunt un pic mai complicate decât în Vest. A te plânge însă că nu poți să-ți scrii cărțile din cauza situației sociale, politice, materiale, financiare etc. este fără rost și nerealist. M-am plâns și eu uneori, recunosc, însă în ani și ani am învățat cel puțin două lucruri în legătură cu acest subiect. Mai întâi că este cam imoral să faci asta. Nici condiția țăranului nu este mai bună, nici a profesorului, nici a doctorului. E o chestiune, așadar, de climat local. Apoi, în problema aceasta a scrisului motivațiile externe nu au nicio relevanță. Dacă nu ești motivat interior nu prea se înțelege de ce scrii și cu atât mai mult de ce te plângi că nu poți scrie. Dacă lipsa de succes sau blocajele de pe la edituri te pot opri din scris, ar fi cazul chiar să nu mai scrii. Sigur că succesul este binevenit oricând și este încurajator, dar numai motivația ta secretă și personală te trezește în fiecare dimineață și te pune la lucru. Și modelele pe care vrei să le urmezi. Restul e, aș zice, justificarea comodității și a lipsei de disciplină, care găsește mereu vina în exterior, la alții, în orice altceva în afară de propria persoană. Și toate astea au particularitățile lor, firește, de la caz la caz, cum se spune. La fel ca în viață, și în artă/scris fiecare se descurcă cum poate. Cu o singură condiție: motivația să fie internă și autentică, ceea ce e cam același lucru.

Scânteia de umanitate sclipeşte peste tot prin lume

Cum să-ţi învingi teama de necunoscut într-o călătorie? Cauţi pur şi simplu să te întâlneşti cu oameni ai locului. Pentru mine nu înseamnă aproape nimic vizita într-un oraş în care nu am mai fost dacă nu cunosc pe nimeni de acolo. Aşa se face că atunci când sosesc într-un loc nou în care nu ştiu pe nimeni am obiceiul să întreb pe câte cineva de pe stradă despre cum se poate ajunge la nu ştiu care muzeu sau în nu ştiu care zonă şi fac lucrul acesta nu neapărat ca să aflu (de cele mai multe ori ştiu foarte bine punctele pe care urmează să le ating), ci mai mult ca să schimb două fraze cu un localnic. Uneori, discuţia se prelungeşte şi, din vorbă în vorbă, ajungem să facem cunoştinţă cu adevărat. Este partea care-mi place, între altele, atunci când călătoresc. Scânteia de umanitate sclipeşte peste tot prin lume, iar oamenii sunt - se ştie - aproape genetic programaţi să comunice între ei mereu şi mereu, toată viaţa.

Călătoria e şansa de a sări un pic peste propria umbră

Una dintre cele mai minunate bucurii ale vieţii este călătoria. Şi cititul este grozav şi nemaipomenit, dar să umbli prin lume şi să vezi mereu alte şi alte peisaje şi aşezări, să cunoşti oameni din locuri îndepăratate, să stai de vorbă cu ei, să legi prietenii, acestea mi se par cu adevărat nişte daruri de care ar trebui să profităm cât se poate de mult în trecerea noastră pe Pământ. Călătoria e şansa de a sări un pic peste propria umbră, e un nesfârşit poem care cuprinde stări şi sentimente mai rafinate decât cele mai bune poeme care s-au scris vreodată.

O promenadă însuflețită de speranță

Partea bună atunci când ai mai multe proiecte în lucru este că mai uiți de tine. Uneori, a te gândi mereu la propria persoană, la situația ta etc. este bolnăvicios. Ieșirea din propriul univers, întâlnirea cu alți oameni, comunicarea sunt ca o plimbare prin locuri care îți plac, o promenadă însuflețită de speranță. Iar planurile de călătorii sunt cel mai bun remediu la tendința, omenească altfel, de repliere permanentă în interior. Pot spune că ideea călătoriei mi-a fost mereu aliat, fie că s-a topit în poemele himeriste, fie că s-a convertit, nu de puține ori, în incursiuni adevărate prin lume.