Punctul de sosire
Cel puţin trei din prozele publicate de Vasile Baghiu în Punctul de plecare (Ed. Compania, 2004) au fost publicate în LAMA, la vremea când pagina ziarului nostru încerca să iasă din încercuirea provincială de până atunci. Colaborator şi cu alte texte la o pagină unde au mai publicat (sau acordat interviuri) figuri ale lumii noastre culturale precum Horia-Roman Patapievici, Marin Mincu, Ana Blandiana, Ion Bogdan Lefter, Dieter Schlesack sau Mircea Iorgulescu, Vasile Baghiu era la acea dată bursier la Schöppingen, în Germania, de unde ne trimitea observaţiile sale pătrunzătoare asupra Occidentului „declinant”, aşa cum l-a analizat Spengler cândva.
Vasile Baghiu este unul dintre poeţii importanţi ai României post-decembriste şi numai pârdalnicul de sistem editorial a făcut ca prima lui carte de poezie să nu apară la vremea respectivă (înainte de 1989). Aşa că el a pontat ca poet adevărat abia după 1990, publicând cărţi ale înstrăinării omului (ca artist al muncii, se-nţelege) într-o ţară care vedea fericirea undeva deasupra portretelor tovarăşilor-călăuzitori.
Comunismul s-a evaporat, dar poetul şi publicistul Vasile Baghiu n-a dorit să uite, precum majoritatea românilor dornici de anestezie pe creier şi de petreceri deloc filosofice. Toate intervenţiile sale publicistice, că se refereau la spaţiul social sau doar la cel cultural, au fost impregnate de acea „minima moralia” de care esteţii se feresc ca dracul de tămâie. Cum fost posibil să vieţuim în teroare şi, mai ales, să uităm că avem un trecut profund, complicat sub aspect etic, deloc fardat aşa cum ni-l prezenta până la revoluţie propaganda regimului-Uitare?
Prozele sale din „Punctul de plecaresunt mai mult decât „şaisprezece transcrieri” (aşa cum sună subtitlul culegerii apărute la „Compania”): ele sunt temele „pe curat” făcute de un spirit neliniştit, excedat de nepăsarea românească, dar şi obosit de momentele sale de tristeţe care-şi au rădăcina în ceva mai mult decât în racilele spiritului provincial.
Eroii prozelor lui Baghiu sunt artişti în rezidenţă, dar şi oameni cu meserii mai puţin livreşti, care iscodesc natura umană pentru a o înţelege pe cea proprie, la capătul unor călătorii, de regulă, de iniţiere. Narate la persoana a treia, ele au straniul dar de a se arăta asemenea unor oglinzi pe care prozatorul (un pic cam omniscient, după gusturile şi standardele prozei de azi), dotat cu un simţ al observaţiei exemplare, ni le pune în faţă în încercarea de a descoperi bruma noastră de autenticitate.
Omul-pivot al „transcrierilor” din „Punctul de plecare” îmi aminteşte, prin răsucirile şi neliniştile sale deloc jucate, de Stephen Dedalus, personajul lui Joyce, peregrin printr-o Irlandă al cărei culoare tradiţională este escamotată de culorile şi tupeul Imperiului, dar şi de „verdele-flegmă” al compatrioţilor săi. Ca şi Dedalus, omul prozelor lui Baghiu, că se numeşte Emil, Victor, Dora sau Peter, este labirintic şi caută ceva cu o insistenţă care nu este întotdeauna vană. S-ar putea spune, ca în faimoasa butadă, că „omul” baghian este simbolul rezultat din încrucişarea dintre optimistul care spune că trăim în cea mai bună dintre lumile posibile şi scepticul care confirmă lucid această aserţiune.
„De ce plânge Dora” mi se pare piesa de bază a cărţii, dar am o slăbiciune aparte şi pentru „Nimic, în afară de o catastrofă”, pe care am citit-o la vremea când eram în Germania şi care a apărut mai întâi acolo (în germană, fireşte), în antologia „Um etwas zeit zu retten”, editată de Heinrich Böll Foundation. Sigur, pot fi subiectiv la maximum atunci când citesc o proză precum „Geamantane”, bucată executată în maniera liedurilor de despărţire, unde este evocată experienţa personală a autorului (plecarea din Germania), deoarece am trecut eu însumi pe peronul gării din Düren, oraşul cel mai apropiat de Langenbroich, locul unde erau cazaţi artiştii acceptaţi de Fundaţie.
Însă Vasile Baghiu are talentul de a „reda” exemplar stările conştiinţei, alături de cele developate de ochiul său „fotografic”, încât am citit „Geamantanele” într-o cheie care a depăşit senzaţia personală de déja vu.
Tonul prozelor din „Punctul de plecare” este unul liniştit, aproape proteguitor, fără stridenţe şi excese stilistice, dar atmosfera de cine-verité este cu atât mai persuasivă. Ca şi când naratorul ar dori să ne facă părtaşi la traumele şi luminile personajelor sale încercând din răsputeri să nu ne facă să alunecăm definitiv în „lumea” sa. Depinde doar de noi şi de agilităţile noastre.
Pentru că, fie şi în punctul de plecare, lumea lui Vasile Baghiu este o ficţiune credibilă în cel mai înalt grad. Până la finiş.
Nicolae Coande
Cuvântul
libertății (suplimentul LAMA), 23 octombrie 2004
