Mihai Iovănel: Prefață la volumul MANIERA SAU CÂT DE DEPARTE AM MERS de Vasile Baghiu

Mihai Iovănel: Prefață la volumul MANIERA SAU CÂT DE DEPARTE AM MERS (Ed. Cartier, Chișinău, 2025) 

Poeții s-au lamentat adesea că nu sunt înțeleși la timp, dar nu mai puțin notabil este neajunsul de a fi înțeles prea bine și prea devreme. Cioran a scris despre asta în legătură cu poezia lui Paul Valéry. Comparat cu poeții-vedetă din anii ’90, Vasile Baghiu a avut un parcurs mai degrabă discret. Sigur, nu a trecut neobservat, nici pe departe. Despre poezia lui au scris destui din criticii relevanți ai momentului. Dar comparat cu nume precum Cristian Popescu, Ioan Es. Pop, Daniel Bănulescu sau Angela Marinescu (din altă generație, dar reinventată după căderea comunismului), a căror notorietate captată în anii ’90 a continuat să producă citări și discipoli, poezia lui Baghiu a rămas în planul al doilea. Relativ recunoscută, dar nu neapărat cunoscută.

Efectul paradoxal al acestei situații este că azi această poezie pare neatinsă de efectele secundare ale succesului în formă continuată. Recitindu-i acum pe Ioan Es. Pop sau pe Cristian Popescu, îi recitim în primul rând prin lentila imitatorilor lor, care au topit ca lăcustele tot ce păruse nou, transformând originalitatea în „școală” și manierism. Pe când autorului acestei antologii abia acum își accesează/manifestă cu adevărat contemporaneitatea.

Vasile Baghiu își datează cu precizie începutul ca poet într-o zi de la sfârșitul anilor ’80. Iată cum povestește episodul în Primul manifest al  himerismului, publicat zece ani mai târziu, în 1998:

 Totul a început în ziua de 21 august 1988, când mă aflam în casa uneia dintre surorile mele, fumând, savurând ceaiuri chinezești, citind Jurnalele de călătorie ale lui Flaubert și ascultând la radio comentariile unei crainice de pe un post italian. Brusc, pe la ora 16,30, m-am gândit că în loc să trăiesc la sanatoriu, printre muribunzi și extrem de izolat, aș fi putut fi altcineva, un om care trăiește la Palermo sau în oricare alt oraș al Italiei, aș fi scris atunci din perspectiva acelui cetățean uèniversal (Himerus Alter de mai târziu) pentru care granițele (geografice, dar și temporale) nici nu există. Și am scris.

În acel moment Baghiu lucra ca asistent medical într-un sanatoriu de tuberculoză, în care va rămâne șapte ani – ca Hans Castorp din Muntele vrăjit al lui Thomas Mann, după cum avea să autointerpreteze ulterior în cheie simbolică această perioadă de formare. „Trăiam în două lumi închise, nu doar într-o singură lume închise, două lumi închise una în alta asemenea păpușilor rusești”: nu doar comunismul terminal, ci și sanatoriul; sau invers: nu doar sanatoriul, ci și comunismul. Or, tocmai această izolare, această dublă reprimare oferă în negativ formula poeziei lui Vasile Baghiu din primele patru volume publicate în anii ’90. Gustul înstrăinării (1994), Rătăcirile doamnei Bovary (1996), Febra (1996) și Maniera (1998) (ordinea redactării și a publicării este inversată în cazul primelor două: Rătăcirile... fusese primul scris, în 1988) sunt subsumate himerismului, pe care autorul îl descrie în câteva texte din 1998 și 1999 (cele două „manifeste ale himerismului”, plus interviuri sau alte articole):

 Himerismul presupune, pentru poezie, în primul rând un tip de personaj apatrid și nu este pecetea unui stil pentru că se referă la stratul semnificatului, preferând ironiei compasiunea, rămânând astfel fidel personajului (tragic, himeric), fidel unui eu supratemporal incapabil de a râde. Himerus Alter din trilogia mea himeristă călătorește în toată lumea și în diferite epoci istorice, ubicuitatea sa transformându-l într-un fel de fantomă^[1].

La sfârșitul comunismului, când ideea himerismului își face apariția în poezia română, imaginația era principalul mijloc de circulație turistică. Reprimarea informațională naște aproape cu necesitate ficțiuni de compensare. (Deși e vorba mai degrabă de o reprimare materială, nu informațională. Nu se putea călători, dar se putea citi despre călătoriile altora. România comunismului târziu nu era Albania, cea mai autarhică țară din perimetrul comunist, în care și informațiile erau controlate/reprimate. Chiar textul confesiv al lui Vasile Baghiu, citat mai devreme, sugerează că sistemul de referință din România rămânea unul relativ cosmopolit.) Himerismul este o astfel de formă compensatoare și evazionistă. Himerismul nu este mult diferit conceptual de ceea ce Mircea Cărtărescu făcea în poezia lui – depășirea cadrului îngust și represiv din perimetrul național prin adoptarea unor măști/discursuri/vise prin intermediar livresc. Diferența ar fi că la Baghiu metoda are o constrângere formală suplimentară – ea include „nediferențiat și obligatoriu” patru elemente și un cadru general: „«transfigurarea», «călătoria» (cosmopolitismul), «boala» și «știința»[2]. Un poem himerist trebuie să includă aceste patru elemente, iar sanatoriul este decorul general, locul plecării și al întoarcerii, al despărțirii și al regăsirii”^[3].

Dintre aceste elemente, cel mai important din punctul de vedere al diferenței specifice este „boala”. Prin aceasta nu se înțelege însă o formă de morbiditate limitativă. Sigur, trimiterile la diverse maladii nu lipsesc. Amplul poem Febra, care dă titlul volumului cu același titlu din 1996, începe astfel:

 

E primăvară, cred, e-un ied fragil și patruped

Ce mi se zbenguie în creier,

Aș vrea să ies și să cutreier, pe-afară-s școli și strade și ocheade,

Dar eu sunt cam bolnav, și-aș vrea să plec,

Dar dorm în miros de cloroform și cianhidrine,

Prin paturi zburătoare, prin încăperi hexagonale din benzine,

Acuma moartea nu mai vine.

 

Însă în poezia lui Vasile Baghiu, la fel ca în sanatoriul lui Hans Castorp, boala se deschide către o formă de euforie exploratorie, nu devine o formă de opresiune și constrângere gravitațională. Conștiința ei oferă nu o condiționare statică, ci o deschidere către aventură. Dar și o ancorare într-o materialitate gravă, nefrivolă. În Gustul înstrăinării putem citi aceste versuri:

             mă voi apleca asupra viitorului, care-i într-o râpă,

Şi toate cărţile nu fac două parale

 dacă te sfredeleşte ulcerul.

 Poate fi văzut aici, într-o versiune succintă, programul autorului împotriva ironiei și „frivolității etice” pe care le găsea în programul postmodernismului și mai concret în poezia locală a anilor ’80-’90. În contextul istoric în care articula această opoziție, poziția lui Vasile Baghiu nu era bine plasată tactic. În ultimul deceniu comunist și în primul deceniu postcomunist, postmodernismul era echivalat cu noutatea și cu schimbarea, iar formele de rezistență sau de alternativă riscau să fie traduse ca formă de rezistență conservatoare (și de cele mai multe ori asta chiar și erau). Însă în prezent, când postmodernismul a fost arhivat și el ca poziție istorică în care manierismul a înăbușit noutatea, atitudinile antipostmoderne din anii ’90 de genul celor exprimate în manifestele himerismului au căpătat o legitimitate pe care nu o avuseseră în epocă.

Dincolo de aceste determinări istorice și teoretice, poezia lui Vasile Baghiu din primele patru volume care compun perioada himeristă (deși Maniera pare mai degrabă o coda la trilogia inițială) este spectaculoasă. Aspectul ei cel mai puțin formalizabil, dar și cel mai pregnant este ritmul. Elanul retoric, cu desfășurări ample atât în enunțuri cât și în spațiile cartografiate, este asociat însă unei simplități care retrospectiv nu are mai nimic în comun cu manierismele neoexpresioniste la modă în anii ’90-2000. Nu e nici o poezie idiomatică – poate fi tradusă ușor. Apar puține metafore. Rimele sunt neregulate și mai degrabă rare. Poetul nu e un nevrotic sau un histrion al subsolurilor. Poezia lui nu deformează realitatea, nu o insolitează, ci o proiectează într-o compoziție în care timpurile și spațiile/continentele devin instantaneu accesibile. Everything Everywhere All at Once. Totul, pretutindeni, dintr-odată. Metafizica lui se ascunde în această reverie cartografică planetară. Dar viteza discursului care așază cuvintele și peisajele nu este nici frenetică, nici confuză. O răbdare a mizanscenei și a expozeului ordonează toate desfășurările de temporalități și de peisaje. Baghiu nu e un poet al artificiilor și al prestidigitației, ci al contractului. Încrederea lui în propria poezie are o soliditate burgheză (deși poetul nu era neapărat un burghez când își scria primele volume), nu o volatilitate și un oportunism de artist damnat. Încrederea îi vine din raportul cu materialitatea lumii largi, o lume cu atât mai concretă cu cât este mai imaginată. Poemele lui ar fi putut fi citite în oricare din antologiile cu poezia lumii publicate în comunism.

O astfel de accesare a unei viziuni mai degrabă planetare decât locale putea părea anacronică în anii ’90, când problemele existau global, dar erau trăite disjunct-local. În 2024, este doar contemporană:

 

Am străbătut lumea asta a noastră

Şi nu e nimic bizar în atemporalitatea atitudinii mele,

Pentru că, într-un fel, toate aceste timpuri îmi aparţin,

Şi-aş putea să jur că am fost acolo şi acolo şi dincolo.

 Etapa ulterioară a poeziei lui Vasile Baghiu, pe care într-un poem din Depresie (2012) o numește autoironic „faza turistică”, opunând-o „poemelor himeriste de demult”, marchează o schimbare impusă cel puțin în parte tot dinspre condițiile exterioare. Autorul începe să călătorească nu doar în imaginație și cu timpul ajunge să viziteze măcar o parte din locurile despre care scrisese anterior. În volumele din această a doua perioadă – Himerus Alter în Rheinland (2003), Cât de departe am mers (2008), Depresie (2012), Metode simple de încetinire a timpului (2019), Visuri pe care mi le pot permite (2020), Respirație asistată (2021),  Avantajul de a nu câștiga nimic (2023)[4] – realitatea preia controlul asupra imaginației, iar poezia devine mai succintă și mai descriptivă, mai blazată, mai supusă condițiilor unei realități străbătute la pas și nu în salturile de pe hartă. Euforia începuturilor, când totul părea și devenea posibil, face loc unor conjuncturi mai blazante. Evoluțiile din realitatea exterioară au determinat cel puțin în parte evoluțiile poeziei. Această a doua perioadă, mai accidentală și mai puțin vizionară, rămâne totuși contemporană într-o formă mai literală: ca episoade ale unui reportaj actual care descriu ce se petrece într-un loc sau în altul al lumii – „acolo şi acolo şi dincolo” . Într-o formă modificată, aventura continuă.

---

^[1] Vasile Baghiu, „Primul manifest al himerismului”, România literară, nr. 8, 1998.

[2] Prin „știință”, poetul înțelege impregnarea poeziei de „pozitroni, quarcuri, ADN, molecule, elemente, câmpuri, teoreme, hematii” „nu numai în planul semnificantului, ci în însăși substanța ei”. Aspectul acesta este cel mai vizibil în volumul Febra.

^[3] Vasile Baghiu, „Al doilea manifest al himerismului”, Familia, nr. 5, 1998.

[4] Acestei etape îi poate fi anexat și volumul de proze scurte Punctul de plecare. Șaisprezece transcrieri (2004), așa cum perioada himeristă, gravitând în jurul sanatoriului, se reflecta parțial în volumul de halucinații disjuncte-blecheriene Ospiciul (2006).