Vasile Baghiu: Mă tem că am mai degrabă o impresie negativă. Revistele, atâtea câte sunt, destul de multe, par muncite, nimic de zis, se vede că redactorii și colaboratorii și-au dat silința să scrie și să facă să apară lucruri cât mai bune, dar e limpede că nu s-a putut mai mult.
Parcă lipsește entuziasmul și inspirația, scânteia aceea de creativitate și vitalitate care să atragă și altfel de public decât cel scriitoricesc. La urma urmei, poate că lipsește chiar viziunea.
Multe par scrise în cerc închis de o singură echipă redacțională „old school”, iar articolele au aerul că trebuia umplut spațiul tipografic.
Este ceva căznit în prea multe eseuri în care se bate cu hărnicie și gravitate apa în piuă, în poeziile călduțe și autocompătimitoare care nu conțin deloc poezie și în prozele diluate până la transparență și împotmolite în subiecte locale nerelevante, în rubricile bătrânicioase în care nu se distinge niciun fir de mesaj.
Se poate spune că revistele nu au identitate, pentru că regăsești în paginile lor aceleași „tristeți provinciale”, aceeași salată de texte și aceeași lipsă de conectare la actualitatea literară nu neapărat din lume, dar chiar de la noi.
Uniunea Scriitorilor patronează o parte din aceste reviste și o face suficient de prost, mai ales în ultimii 15-20 de ani, încât să îi descurajeze de la intenția de colaborare pe mulți dintre scriitorii, în special pe cei mai tineri, care ar avea talentul, cultura și chiar experiența necesare pentru o resetare a viziunii și conținuturilor.
„România literară”, de exemplu, a devenit un instrument de pedepsire și punere la punct a scriitorilor care nu sunt „pe linie”, care au exprimat critici cu privire la stilul de conducere al celor din fruntea organizației, la autoritarismul acestora, la lipsa de transparență în gestionarea resurselor, la favoritismele lor, întocmai cum pe vremuri funcționa revista „Săptămâna”.
Nu mi-aș fi imaginat în anii nouăzeci, când publicam măcar o dată pe an acolo, că această revistă emblematică va ajunge o tribună pentru carieriști și belferi literari, unii deveniți așa între timp. Păcat de unele contribuții foarte bune!
Unele reviste parcă sunt făcute doar pentru armata de sute de autori care încă „trebuie” primiți în breaslă pe „repede înainte” pentru suplimentul de pensie și pentru asigurarea masei critice de votanți, care, toți, au nevoie pentru asta, desigur, de multe cronici.
Noroc că mai există, încă, reviste care echilibrează balanța. Astfel, sunt încântat că „Observator cultural” reușește să mențină un aer de normalitate prin încurajarea spiritului critic și prin conectarea la realitatea culturală de azi și luptă astfel pentru valoare. În ultimii ani, a apărut și o revistă de proză scurtă, „Iocan”, foarte bună, prin selecția serioasă a autorilor și textelor și prin intenția redactorilor de a reanima acest gen literar. „Poesis international” este, la fel, un reper autentic, cu deschidere spre lume. “Vatra” se păstrează și ea în zona cât se poate de onorabilă, mai ales prin organizarea numerelor tematice și prin calitatea textelor. „Orizont” este eclatantă adesea. La fel „Dilema”, care acoperă în bună parte și un spectru extraliterar și poate fi un exemplu pentru revistele strict literare. “Cafeneaua literară”, scoasă undeva în provincie, este peste nivelul unor reviste cu tradiție. „Transilvania” reușește performanța să capete popularitate fără să iasă din rigorile academice. Unele dintre acestea și încă altele, trebuie să observăm însă, funcționează în margine cel mai adesea, în unele cazuri chiar underground, iar aceasta spune mult despre cât de sănătos este mediul literar de la noi.
Din păcate, destule dintre cele bune au mai și dispărut între timp. De exemplu, nu demult, revista „Cultura” întreținea un spirit viu în mediile literare. La fel, o revistă online precum „Prăvălia literară” reușea să umple nevoia de dialog și problematizare, iar „Liternautica”, o revistă online foarte bine structurată și la care am colaborat și eu cu drag câțiva ani tocmai pentru că îmi oferea un spațiu de respirație liberă, și-a încetinit și ea din păcate activitatea. Revista „Timpul” de la Iași era, la fel, conectată chiar la spiritul timpului, dar partea bună este că a revenit în peisaj, dă semne excelente și acum, cu o nouă echipă, reușește să fie la înălțime.
Am sentimentul că nu literatura îi mână în luptă pe cei mai mulți dintre redactori, ci interese locale foarte terestre, că toate conexiunile lor, chiar și atunci când ar avea anvergura intelectuală și culturală să se ridice mai sus de „provincia deserta”, fac parte dintr-un peisaj de cumetrie literară în care preferă să se complacă și care nu poate să ducă la nimic bun.
Nu am făcut o documentare propriu-zisă pentru a răspunde acestei anchete. Încerc să spun câte ceva aici despre o impresie cât se poate de subiectivă, așa, la prima vedere, cum sunt mai toate impresiile.
De altfel, mărturisesc că în ultimii douăzeci de ani nu am avut o plajă prea mare de alegere când am avut de trimis ceva pentru publicare, a trebuit să fac un adevărat inventar și să mă gândesc serios dacă în aceste condiții mai merită să public sau nu.
Am citit și eu, ca toată lumea, articolul lui Ion Simuț, poate cel mai aplicat apărut în ultimii ani pe acest subiect. Și chiar dacă majoritatea ideilor și punctelor de vedere exprimate acolo de criticul orădean sunt în acord cu realitatea, reacțiile au fost de punere la colț a autorului, disproporționate și jenant de ostile, ceea ce arată că lumea noastră literară nu este pregătită pentru circulația liberă a ideilor, ca să spun așa.
