Răspuns la ancheta revistei „Vatra” (Nr. 12/2021). Condiția revistelor de cultură

Ancheta revistei „Vatra” (Nr. 12/2021)

CONDIȚIA REVISTELOR DE CULTURĂ

Cum vi se pare peisajul revuistic românesc?

Cîtă relevanță mai are ediția tipărită a revistelor de cultură în raport cu ediția on-line?

Cum consideraţi că îşi selectează revistele de cultură de la noi colaboratorii?

Cît de deschise spre autori care se autopropun sunt revistele de cultură?

Cum apreciați peisajul literar/ viața literară de azi?

Dar independența de opinie a revistelor?

Ce soluții întrevedeți pentru o mai eficientă difuzare a revistelor culturale?

_________

Revista Vatra: Cum vi se pare peisajul revuistic românesc?

Vasile Baghiu: Mă tem că am mai degrabă o impresie negativă. Revistele, atâtea câte sunt, destul de multe, par muncite, nimic de zis, se vede că redactorii și colaboratorii și-au dat silința să scrie și să facă să apară lucruri cât mai bune, dar e limpede că nu s-a putut mai mult.

Parcă lipsește entuziasmul și inspirația, scânteia aceea de creativitate și vitalitate care să atragă și altfel de public decât cel scriitoricesc. La urma urmei, poate că lipsește chiar viziunea.

Multe par scrise în cerc închis de o singură echipă redacțională „old school”, iar articolele au aerul că trebuia umplut spațiul tipografic.

Este ceva căznit în prea multe eseuri în care se bate cu hărnicie și gravitate apa în piuă, în poeziile călduțe și autocompătimitoare care nu conțin deloc poezie și în prozele diluate până la transparență și împotmolite în subiecte locale nerelevante, în rubricile bătrânicioase în care nu se distinge niciun fir de mesaj.

Se poate spune că revistele nu au identitate, pentru că regăsești în paginile lor aceleași „tristeți provinciale”, aceeași salată de texte și aceeași lipsă de conectare la actualitatea literară nu neapărat din lume, dar chiar de la noi.

Uniunea Scriitorilor patronează o parte din aceste reviste și o face suficient de prost, mai ales în ultimii 15-20 de ani, încât să îi descurajeze de la intenția de colaborare pe mulți dintre scriitorii, în special pe cei mai tineri, care ar avea talentul, cultura și chiar experiența necesare pentru o resetare a viziunii și conținuturilor.

„România literară”, de exemplu, a devenit un instrument de pedepsire și punere la punct a scriitorilor care nu sunt „pe linie”, care au exprimat critici cu privire la stilul de conducere al celor din fruntea organizației, la autoritarismul acestora, la lipsa de transparență în gestionarea resurselor, la favoritismele lor, întocmai cum pe vremuri funcționa revista „Săptămâna”.

Nu mi-aș fi imaginat în anii nouăzeci, când publicam măcar o dată pe an acolo, că această revistă emblematică va ajunge o tribună pentru carieriști și belferi literari, unii deveniți așa între timp. Păcat de unele contribuții foarte bune!

Unele reviste parcă sunt făcute doar pentru armata de sute de autori care încă „trebuie” primiți în breaslă pe „repede înainte” pentru suplimentul de pensie și pentru asigurarea masei critice de votanți, care, toți, au nevoie pentru asta, desigur, de multe cronici.

Noroc că mai există, încă, reviste care echilibrează balanța. Astfel, sunt încântat că „Observator cultural” reușește să mențină un aer de normalitate prin încurajarea spiritului critic și prin conectarea la realitatea culturală de azi și luptă astfel pentru valoare. În ultimii ani, a apărut și o revistă de proză scurtă, „Iocan”, foarte bună, prin selecția serioasă a autorilor și textelor și prin intenția redactorilor de a reanima acest gen literar. „Poesis international” este, la fel, un reper autentic, cu deschidere spre lume. “Vatra” se păstrează și ea în zona cât se poate de onorabilă, mai ales prin organizarea numerelor tematice și prin calitatea textelor. „Orizont” este eclatantă adesea. La fel „Dilema”, care acoperă în bună parte și un spectru extraliterar și poate fi un exemplu pentru revistele strict literare. “Cafeneaua literară”, scoasă undeva în provincie, este peste nivelul unor reviste cu tradiție. „Transilvania” reușește performanța să capete popularitate fără să iasă din rigorile academice. Unele dintre acestea și încă altele, trebuie să observăm însă, funcționează în margine cel mai adesea, în unele cazuri chiar underground, iar aceasta spune mult despre cât de sănătos este mediul literar de la noi.

Din păcate, destule dintre cele bune au mai și dispărut între timp. De exemplu, nu demult, revista „Cultura” întreținea un spirit viu în mediile literare. La fel, o revistă online precum „Prăvălia literară” reușea să umple nevoia de dialog și problematizare, iar „Liternautica”, o revistă online foarte bine structurată și la care am colaborat și eu cu drag câțiva ani tocmai pentru că îmi oferea un spațiu de respirație liberă, și-a încetinit și ea din păcate activitatea. Revista „Timpul” de la Iași era, la fel, conectată chiar la spiritul timpului, dar partea bună este că a revenit în peisaj, dă semne excelente și acum, cu o nouă echipă, reușește să fie la înălțime.

Am sentimentul că nu literatura îi mână în luptă pe cei mai mulți dintre redactori, ci interese locale foarte terestre, că toate conexiunile lor, chiar și atunci când ar avea anvergura intelectuală și culturală să se ridice mai sus de „provincia deserta”, fac parte dintr-un peisaj de cumetrie literară în care preferă să se complacă și care nu poate să ducă la nimic bun.

Nu am făcut o documentare propriu-zisă pentru a răspunde acestei anchete. Încerc să spun câte ceva aici despre o impresie cât se poate de subiectivă, așa, la prima vedere, cum sunt mai toate impresiile.

De altfel, mărturisesc că în ultimii douăzeci de ani nu am avut o plajă prea mare de alegere când am avut de trimis ceva pentru publicare, a trebuit să fac un adevărat inventar și să mă gândesc serios dacă în aceste condiții mai merită să public sau nu.

Am citit și eu, ca toată lumea, articolul lui Ion Simuț, poate cel mai aplicat apărut în ultimii ani pe acest subiect. Și chiar dacă majoritatea ideilor și punctelor de vedere exprimate acolo de criticul orădean sunt în acord cu realitatea, reacțiile au fost de punere la colț a autorului, disproporționate și jenant de ostile, ceea ce arată că lumea noastră literară nu este pregătită pentru circulația liberă a ideilor, ca să spun așa.

RV: Cîtă relevanță mai are ediția tipărită a revistelor de cultură în raport cu ediția on-line?

VB: Ediția tipărită are rolul ei, firește, pentru că menține un reper de durabilitate. În Occident, cum bine se știe, revistele care au și versiunea „print” în paralel cu ediția „online” au o cotă mai înaltă, sunt mai căutate de scriitori pentru „submission” și au exigențe mai mari la selecția ofertelor. Multe dintre legendarele reviste au ales, în noile condiții aduse de Internet, să-și mențină statutul de reviste tipărite chiar dacă au trecut online, cu abonați și cumpărători, cu școli și universități între abonați și așa mai departe. Ediția tipărită are avantaje deloc de neglijat: lungimea textelor poate fi mai mare (în paralel, versiunea online va conține doar câteva pasaje, pentru că cititorul pe Internet citește cu precădere texte scurte), atenția cititorului nu trebuie să fie împărțită cu alte link-uri și reclame, nu este nevoie de motoare de căutare. În principiu, este util să funcționeze ambele versiuni, pentru că se potențează reciproc.

RV: Cum consideraţi că îşi selectează revistele de cultură de la noi colaboratorii?

VB: Nu prea știu cum fac redactorii selecția. Pot doar să constat, cum spuneam, că nu scriitorii buni se îngrămădesc în paginile celor mai multe, ci mai degrabă amatori și veleitari. Și atunci probabil că iei din ce primești. Din cât se vede, revistele nu se mai țin de practica nobilă și elegantă de a invita un scriitor sau o scriitoare să colaboreze și de a-i susține mereu pe toată perioada colaborării, motivându-i și cultivându-i, de a ieși în față cu ei și de a face evenimente pe seama afilierii cu ei. Pare că redactorii se complac în ideea că are balta pește, așa că nu se mai agită să caute, să motiveze, să încurajeze, să cultive. Foarte probabil, atunci când banii vin oricum de la „centru”, necondiționat, se întreabă de ce să-și mai bată capul. Mai este și criteriul afilierii de grup (ca să nu spun „de gașcă”), în care redactorii se publică și se firitisesc între ei, la schimb. Sunt pline provinciile literare (și nu neapărat numai cele care țin de geografie) de situații care ar fi de un comic caragialian dacă nu ar fi jalnice.

RV: Cît de deschise spre autori care se autopropun sunt revistele de cultură?

VB: Este și o chestiune de perseverență individuală. Dacă autorul sau autoarea scrie bine, va fi remarcat(ă), mai devreme sau mai târziu, de redactori și publicat(ă) până la urmă. Este improtant însă să bată la ușa din față, nu să încerce intrarea prin intervenții și alte metode de acest tip.

Oricum, nu prea mai văd rubricile de poșta redacției la reviste, așa că nu știu cum se descurcă acum tinerii poeți și prozatori ca să-și vadă scrierile publicate. De fapt, cred că îi găsim pe rețele și pe bloguri. Și nici nu am văzut incluse în textele de prezentare ale revistelor niște reguli clare (teme, profil, deadline pentru contribuții, termene de răspuns din partea redacției etc.), așa cum au revistele din Vest. Și nu prea mai există nici buna și civilizata practică a răspunsurilor la e-mail-uri sau scrisori. Ținerea corespondenței la zi ar fi minimul semn de civilizație, numai că obiceiul acesta, care în Occident este ca o lege, la noi este văzut ca un lucru lipsit de importanță. Și atunci, mulți scriitori care se autopropun nu au parte de răspuns, își trimit autopropunerile în gol și totul se pierde în devălmășia timpului.

RV: Cum apreciați peisajul literar/ viața literară de azi?

VB: Viața literară de azi este în primul rând, din păcate, viciată de derapaje din partea conducerii Uniunii Scriitorilor. Compromiterea premiilor, modificarea statutului pentru a permite președintelui extinderea numărului de mandate în funcție, excluderile abuzive, slăbirea criteriilor de primire de noi membri, excursionări și favoritisme, toate acestea dau un semnal prost în mediile literare. Nu excluzi din organizație scriitori importanți instrumentând comisii de excludere orwelliene doar pentru că au puncte de vedere critice legate de activitatea ta ca președinte și în același timp te miri că nu ai parte de concordia. Mai grav, cei care nu înțeleg să se supună și să fie... “pe linie” devin „netalentați”, „neimportanți”, deși tot tu, în calitate de director al revistei „România literară”, de exemplu, îi publicai frecvent și îi considerai până mai ieri niște scriitori foarte buni.

Dar să zicem că lumea literară este mai mult decât Uniunea Scriitorilor, așa cum și este. Chiar și așa, este greu în general în România să te menții cât de cât independent ca scriitor fără să ai parte de consecințe care mai de care mai aiuritoare. Pur și simplu se rărește lumea în jurul tău. Este o luptă de dus aici. Nu numai că începi să nu mai ai acces la evenimente importante și așa mai departe, dar cărțile tale nu mai sunt recenzate (deși până mai ieri aveai multe cronici la fiecare apariție), iar aceasta se întâmplă uenori în timp ce în străinătate interesul pentru scrisul tău este în creștere. Mai mult, începi să îți găsești greu editori, iar cei pe care i-ai avut devin experți în a oferi tăcere sau, în cel mai bun caz, explicații oficiale și refuzuri politicoase. Foarte triste și descurajante aceste situații!

Cui îi pasă însă la noi de toate aceste probleme care țin de caracterul oamenilor și de apele schimbătoare ale politicii literare, care, apropo, stau mai mereu în umbra politicii propriu-zise? Lumea merge înainte lipsindu-se cu ușurință de principiile și „fixurile” tale etice. Singurul lucru care te face să continui este, firește, convingerea că scrisul tău contează. Și, bineînțeles, mai sunt bucuria și plăcerea de a scrie pur și simplu de amorul artei.

Ca să nu mai spun că nici alte instituții culturale nu se omoară după meritocrație și promovarea valorilor literare neapărat. Constați doar cum sunt trimiși „la export”, de exemplu, cu o perseverență demnă de cauze mai bune, doar unul sau doi-trei scriitori, aceiași mereu, când la îndemână sunt cel puțin 30 de primul raft. Este și aceasta o poveste „românească” despre care se vorbește, cred, prea puțin. Cum să spun? Sunt totuși aici niște resurse prețioase risipite aiurea. O diversificare a ofertei ar fi în avantajul tuturor și tocmai de aceea mă mir de această politică ciudată și oricum păguboasă.

Bineînțeles că un scriitor bun își găsește până la urmă și singur căile spre validare și recunoaștere europeană sau internațională (noroc cu Internetul acum!), dar dacă ar fi și sprijinit de aici din țară atunci șansele de a reuși ar fi și mai mari. Tot așa cum, invers, un scriitor bun lipsit de susținere riscă să se rateze, cum se spune, pentru că energiile sunt limitate, iar rezistența nu funcționează la infinit.

E adevărat, au apărut în ultimii ani și niște festivaluri internaționale de poezie, literatură și traducere care îmbunătățesc considerabil viața literară. Am fost invitat la câteva dintre ele, deci nu pot fi bănuit de vreo frustare personală legată de aceste remarcabile și demne de laudă evenimente dacă spun că am, totuși, în legătură cu ele același sentiment de „cerc închis”, de lipsă de deschidere, de ignorare în continuare a unor valori, același sentiment că literatura se face mereu în altă parte.

Este un peisaj cam trist în general în care scriitori foarte talentați se risipesc fatalmente în niște agitații cu iz local, consumându-și timpul și energiile în efortul eroic de a împăca cerințele vieții cu dorința ardentă de a-și construi opera, iar aceasta se întâmplă și din cauză că instituțiile specifice au parcă alte obiecte de activitate decât literatura, iar societatea nu are încă maturitatea și anvergura educațională și culturală de a compensa aceste anomalii.

RV: Dar independența de opinie a revistelor?

VB: Există o oarecare libertate la multe reviste, însă când ești finanțat de Uniunea Scriitorilor nu mai poți să spui adevărul despre situațiile anapoda din această organizație și din lumea literară, așa cum ar trebui pentru a rămâne în conexiune cu timpul. Cum va îndrăzni, de exemplu, o echipă redacțională a unei reviste aflate sub tutela Uniunii Scriitorilor să susțină și să promoveze un scriitor exclus de comisiile ei staliniste sau pe unul care și-a dat demisia în acel context? O revistă există pentru cititorii unui timp care se reflectă în paginile ei, așa că nu poate pluti în sferele înalte ale „culturii pure” ignorând ideile, temele, problemele epocii fără să plătească un preț al restrângerii interesului din partea cititorilor. Apoi, cum să fie independente revistele literare când în societate în ansamblu scriitorii nu prea s-au remarcat prin civism și curaj? Este o legătură între toate aceste nuanțe, orb să fii să nu le vezi. Prin urmare, independența este în suferință și ea din aceste motive, dar și din altele.

RV: Ce soluții întrevedeți pentru o mai eficientă difuzare a revistelor culturale?

VB: Nu este nevoie să inventăm roata. Sunt aceleași practici de totdeauna ale marketing-ului, cu unele elemente specifice unei publicații literare: promovarea pe diverse căi (inclusiv pe Twiter, Facebook și Youtube), design modern și atrăgător, crearea unei pagini web, posibilitatea de abonare la newsletter, ieșirea în public cu fiecare număr apărut, lansări, conferințe, invitații, evenimente, accesul ușor la cumpărare și abonare, prezență pe rețelele de socializare, instituirea unui premiu serios pe care să îl ofere anual revista celor mai bune creații, teme de actualitate, colaboratori de prestigiu care să publice constant în paginile revistei, contracte cu difuzorii de presă și încă altele. Oricât ar fi de bună, o revistă trebuie promovată pentru a ajunge la cititori. Așa sunt timpurile și așa este și firesc.