Vasile Baghiu
Viața văzută prin fereastra bibliotecii
Chiar și titlul celei mai
recente cărți, „Melancoliile unui bătrân cărturar” (Ed Tracus Arte,
2024), este în cheie autorironică și autoreferențială, mai întâi pentru că este
insolit să vorbești, cu vădită intenție literară, despre melancolii și
cărturari într-o epocă a tehnicismului și pragmatismului pe toate planurile,
apoi pentru că se face aluzie la temele definitorii ale poetului: biblioteca,
scrisul, cartea, poezia.
Ele se regăsesc în volumele care alcătuiesc o identitate poetică distinctă avându-și locul ei în peisajul optzecismului, chiar dacă în margine, ceea ce pentru poet, fire introvertită, nu pare să fie vreo problemă. Și nici nu ar trebui să fie. O antologie cuprinzătoare, apărută în 2023 la Editura Rocart, consemnează ceea ce și titlul spune, „Opera poetică”, un traseu liric ce „se întinde între confesiune și meditație, reverie și autoreflecție” (Alexandru Cistelecan), în care „laconismul se dovedește nu doar o practică textuală, ci și o forma mentis”. (Ion Bogdan Lefter), iar poetul este „prins în reverii blânde”. (Ion Pop)
Obsesia pentru bibliotecă se
pliază pe acest profil interiorizat și îl pune în filiație cu un alt congener,
Aurel Dumitrașcu, prematur plecat din lumea noastră, al cărui volum de debut
are un titlu semnificativ în acest sens: „Biblioteca din Nord”. Dacă
însă la Dumitrașcu biblioteca este un spațiu al recluziunii orgolios asumate,
la Chioaru ea devine un dat existențial și, uneori, chiar un loc asupritor de
unde ar trebui să fugi. „Am mereu un vis:/ cărțile citite se năruie/ ca o
avalanșă de zăpadă peste mine/ fugi – îmi spun – fugi departe!/ cărțile se
năpustesc din toate direcțiile/ și-mi blochează drumul...” (Vis în
bibliotecă) Totodată este și un loc în care „cuvintele și lucrurile”, adică
scrisul și viața, se combină după o alchimie secretă personală pentru a forma
poezia și pentru a face viața suportabilă.
De fapt, „Melancoliile
unui bătrân cărturar” este, în bună parte, un volum al poeziei
despre poezie, iar poetul folosește anume termenul vechi și scris cu majusculă,
„Poesie” (fără să-l omită însă complet din texte pe cel actual de “poezie”),
mai mult în înțelesul ei de meșteșug, artă sau poetică și oricum în siajul
personajului cărturar cuprins de melancolia mereu îndatorată trecutului. „Și
eu am iubit Poesia în blue jeans/ împotriva părinților patriei/ și-am uitat
bunele maniere/ ale poeților din manuale –„
Într-o variantă
personificată, Poesia este o interlocutoare răbdătoare a unui eu liric care,
uneori, se auto-ambalează în importanța pe care crede că ar avea-o ca Poet
(scris așa, cu P mare), își dramatizează condiția, iese din interioritate și
laconism și cade într-un retorism inactual. “Aceleași întrebări fără
răspuns/ chinuitoare spre seară:/ mai locuiești în mine Poesie?/ cu unghiile
tocite ale minții/ scormonesc prin toate ungherele/ și găsesc doar gol –,/
zumzăie în capul meu cuvinte (...)/ am fost poet? mai sunt?/ nescrise foile
îngălbenesc pe masă/ cerneala a împietrit în călimară/ iar eu sunt numai
numele/ la care răspund dând din cap –/ Rimbaud oare totu-i pierdut/ când din
vioară rămâne doar lemnul?”. (Aceleași întrebări) Am putea pune această retorică
lărgită despre „Poesie”, „poezie” și „poet” pe seama personajului
cărturar melancolic, old-fashioned, dar chiar și așa lirismul are de
pierdut, pentru că se duce departe de firescul vieții și al discursului, capătă
grandilocvență și se diluează.
Dincolo de această gesticulație
teatrală (pe care o regăsim și la alți poeți optzeciști precum Daniel Corbu,
George Vulturescu, Gellu Dorian, ale căror merite se regăsesc, compensatoriu,
pe alte paliere poetice), Dumitru Chioaru devine cu adevărat interesant tocmai
în pasajele în care nu mai face “folosofie despre Poesie”, ci recurge la
imagini puternice, se conectează la situații simple de viață, pe care le
consemnează cu mai multă detașare. Cum este și aceea în care bunica citește
Biblia în picioare și la final regretă că s-a dus viața și nu a apucat să
termine cartea (Semn de carte), sau aceea în care gândul la moarte îl trimite
înapoi, în copilărie („clipa/ când ceasul dinăuntrul meu/ se va opri,/ la
fel ca și ceasul/ din casa copilăriei/ părăsită într-o toamnă/ din care nu mai
iese un cuc/ să anunțe altă zi”) (Ale bătrâneții valuri), sau alta în care „într-o
zi pe stradă/ am văzut un băiat și o fată/ ținându-se de mână/ și uitându-se
fiecare/ în telefonul său” (Pe stradă), sau, în fine, când dăm și peste o
fotografie a singurătății în pandemie (Izolare)
sau
Dumitru Chioaru are în
acest volum, mai ales în secțiunea „Poeta viator”, și evidente afinități
cu himerismul poetic (despre care a scris cândva), pe linia călătoriei
ca formă de reconstruire a unei identități mereu în disoluție în contextul
globalizant al unei lumi mișcătoare. În peregrinare poetul regăsește, în
peisajul transilvan natal, toponime identice numelui său, locuri care suferă un
proces de înstrăinare, cu „...biserici înalte până la cer/ și porți de case/
cioplite din lemn/ respirând un aer de vechime/ împrăștiat de antene TV/ și
mașini cu numere/ străine –”, cu semne risipite în care încearcă să
descifreze mistere ale „legendei de familie/ povestită fiului meu/ plecat de
multă vreme în lume/ departe tot mai departe” (Țara Chioarului). În alt pasaj,
poetul se întâlnește, prea târziu, cu Parisul legendar, în care se vede din
exterior „cărunt și-ncercănat”, la fel de înstrăinat, turist rătăcit pe
malul Senei, trăind parcă, în aceeași cheie himeristă, „altă viață/ printre
poeți și pictori bletemați/ să guste nemurirea-n cafenele...” (Paris de
seară).
Personajul-poet nu iese însă
din universul său interior, oricâte meridiane ar păși, iar locurile pe care le
vizitează nu sunt văzute cu detalii din realitatea timpului prezent, ci tot printr-o
grilă a memoriei culturale, în așa fel încât la New-York observă nu neapărat
agitația metropolei, ci felul cum „printre mașini se rostogolește pălăria/
lui Walt Whitman poet din Manhattan...” (New-York-ul poetului), la
Ierusalim cum lacrimile oamenilor care însoțesc un convoi funerar se amestecă
cu stropii de ploaie (Ierusalim 2019, înainte de pandemie), iar din trecerea pe
la poalele Olimpului reține o scenă bizară în care „un tânăr călător și-a
scos chitara/ gata să urce la peșteră/ și cățărându-se pe stânci/ a-ntors
deodată capul/ să vadă dacă ceilalți îl urmează –/ în loc să mai cânte la
chitară/ a zdrobit-o de stânci/ și-a dispărut în ceață” (Orfeu cu chitară).
Este efectul de
înstrăinare de totdeauna al călătorului, dar nu o înstrăinare pe seama
contactului cu zone de pe o hartă niciodată străbătută, ci tot pe filiera
melancoliei culturale a „bătrânului cărturar” care vede lumea, inevitabil, în
perspectiva poeziei și a cărților.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu