Am scris Respirație asistată poate și pentru a trece mai ușor prin zilele, săptămânile și lunile de pandemie. Am simțit că fiecare poezie, în timpul scrierii ei, îmi dă un sens cumva mai înalt față de ceea ce îmi putea oferi trăirea la nivelul zero al vieții și că eram apărat astfel, prin scris, de toate schimbările în rău ale unor oameni și de situațiile anapoda care au venit în tot acest timp peste mine, cu tot cu boala și cortegiul ei de frici, cu tot cu diversitatea de lucruri noi și parcă și vechi într-un fel, cu nenumăratele momente de retragere, abandon, tristețe și renunțare, dar și cu puținele pusee de entuziasm care apăreau din când în când ca din senin. A fost cu adevărat terapeutică scrierea ei, așa cum spun psihologii despre scris, ca și cum mi-ar fi fost oferit un instrument vechi și eficient de supraviețuire însă uitat și ignorat din motive neștiute. Dintre cărțile mele de poezie aceasta este poate cea mai trăită la propriu, pentru că s-a ivit din stările nu întotdeauna clare, deși intense, prin care am trecut în ultimul an și în care am respirat, la figurat și la propriu, dispneic și m-am agățat de orice fir de nădejde și orice mic semn de bunătate umană.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu