Povestirea "Totul rămâne așa cum a fost", în Bucovina literară, 1-2-3, 2023

A apărut "Bucovina literară" (nr. 1-2-3, 2023), cu multe contribuții valoroase, ca de obicei, dar și cu povestirea mea "Totul rămâne așa cum a fost", între paginile 52 și 58.

Felicitări și mulțumiri redacției, în special redactorului-șef Alexandru Ovidiu Vintilă!

Întregul conținut al revistei, cu povestirea mea inclusă între paginile 52 și 58, este accesibil AICI .

Vasile Baghiu

Totul rămâne așa cum a fost

Literatura se inspiră din realitate, dar este un metavers paralel.

Orice asemănare, inclusiv în aceste povești, se petrece în imaginația cititorului.

Undeva, pe un punct marginal de pe hartă, între ape și munți, la școala de asistenți medicali din orașul Piatra Veche, elevii învățau să îngrijească oameni bolnavi. Aveau multe materii în orar. Iar pofesorii nu erau puțini. Nu încăpeau niciodată toți în cancelaria strâmtă cât o bucătărie de bloc, unde ajungeau în pauze nu doar pentru a schimba catalogul, ci mai ales pentru a se ține cât de cât conectați la întâmplări. Iar într-un astfel de loc, deși nu se schimba mai nimic niciodată, se petreceau destule. Iar dacă nu se petreceau, erau inventate. Și discutate. Bârfite. Radu Vasiliu, pictor cunoscut în oraș, preda acolo nursing. Nu mulți știau cu ce se mănâncă nursingul. Pe Facebook a fost întrebat dacă nu e cumva ceva despre creșterea copiilor. Poate și asta, dar era mai ales ceva despre bolnavi. Îl știau toți de la expozițiile de pictură și era de mirare să afli nu numai că era aici și preda îngrijirea bolnavului, dar și că lucrase mult timp ca asistent medical, iar acum, de o vreme, ca psiholog, mai degrabă funcționar, pe undeva prin birourile de la spital. Partea asta a vieții lui nu era prea cunoscută. Nu era foarte clar, de exemplu, de ce avea nevoie de slujba aceea. Probabil că nu vindea suficient, dar omul nu discuta niciodată subiectul. Picta în timpul liber, adică în timpul pe care nu-l prea avea. Mai apărea câte un ceas de răgaz, printre vrafurile de lucrări de corectat și cărțoaiele uriașe din care se documenta, nu era chiar permanent pe stres și alergătură. Și totuși, pictase mereu așa, când reușea. Era pictor adevărat, cu lucrări și expoziții, cu recunoaștere și tot ce decurge de aici, chiar și așa, în sistem part-time și second job. Lucrările lui erau mai aparte, e adevărat, nici prea clasice, cu flori și peisaje, dar nici foarte actuale, adică nici chiar numai cu vopsele aruncate la întâmplare pe pânzele imense. Erau altfel. Un fel de altfel aparte. Și era, tot așa, un mister, de ce nu se mulțumea doar să-și încaseze leafa pentru orele alea de teorie și practică și se încorda năprasnic să scrie și un vraf de manuale. Mai ales că scriindu-le și i-a urcat clar în cap pe toți. Și publicându-le. Nimeni nu mai e dispus în zilele noastre să schimbe lumea, să facă și să dreagă. Asta îi trebuia lui acum? Să se ia la trântă cu programa și curricula, cu sistemul inert care respira foarte bine din propria inerție? Să ceară, în plus, chestii elementare, fişete pentru materiale, curățenie în subsolul mizer de la spital pentru vestiarele elevilor, săpun și hârtie igienică la băi, o toaletă rezervată profesorilor? Se inflama mereu pe seama nedreptății. Le lua apărarea elevilor, împinși de director în spitale pentru practică pe timp de pandemie, băgați în hrubele de subsoluri mizerabile, tolerați pe holuri și prin saloane. Îi apăra și când directoarea de dinainte țipa la ei, mai ales la fetele care se duceau cu treburi administrative, păsuiri, scutiri, probleme personale. La fel, când la examenele de restanțe, la care era adesea băgat în comisie, vreun doctor nervos îi articula peste ceafă pe băieții mai delăsători care stăteau, ca milogii și aceia, pe lângă uși pentru examenele rămase nedate. Se agita însă mai ales pentru a-și apăra cărțile-manual pe care le scrisese și începuse să le publice. A avut și niște intervenții pe la cercurile pedagogice, mega-activitățile de o inutilitate perfectă. La fel ca alții din alte specialități, se adunau și ei din mai multe școli ca să discute nimicul nimicului. Fără să pună cap la cap două-trei date și să încropească un articol mai de Doamne-ajută. Papagaliceau niște texte repetate despre metode didactice, se prefăceau că au lucruri importante de comunicat, își luau atitiudinea și morga pline de importanță, înfulecau la urmă fursecurile și aperitivele cu salam și asta era tot. Intervențiile lui despre diagnosticele nursing erau ca niște OZN-uri. Probabil și din toate aceste motive, directorul nu îl vedea deloc cu ochi buni. Dar cel mai sigur din cauza spiritului afișat de independență și a absenței oricărei înclinații spre obediență și oportunism, căci Radu nu arăta nici cel mai mic semn de recunoștere a ierarhiei și a puterii. Nu-i plăceau șefii. Iar treaba era reciprocă. Era și firesc, artiștii sunt greu de ținut sub control. Nu suportă subordonarea. Sunt niște păsări care, dacă nu zboară, preferă să se lase să moară. S-a agitat, s-a zbătut, a spus răspicat, a vorbit, a scris, a publicat, s-a dus la conferințe prin țară ca să explice de ce este bine pentru toată lumea să fie preluate lucrurile din Vest, a ținut lecții deschise, a lucrat zeci și sute de ore cu elevii pe identificarea diagnosticelor. Cu toate acestea, acolo, în școala din Piatra Veche, în partea de lume de la est de Carpați, în marginea unei Europe care nici nu era foarte întinsă văzută pe hărțile buletinelor meteo, într-o lume largă de pe Pământ, undeva în Univers, nimic nu se mișca, totul rămânea așa cum a fost. Nebunie. Era o nebunie cu adevărat să muncească din entuziasm, să desțelenească cărțoaiele mari de specialitate din Occident, să pună în ordine conținuturile, să le scrie și să le aranjeze pe pagini sub formă de articole și cărți, să le publice pe toate sub formă de cărți, mură în gură pentru ei, iar ei să-i râdă în nas. Înainte de plecare a mai dat una dintre ultimele lui bătălii pe acel front, un schimb de e-mail-uri cu directorul și a cedat. Îl inclusese într-o listă de adrese spre care a trimis un articol apărut într-o revistă importantă de specialitate, doar așa ca să-l semnaleze, mai ales că era despre nursing și ca să vadă și acela că toată agitația lui pe subiectul manualelor avea, totuși, recunoaștere la un nivel bun și să-l facă să înțeleagă astfel că e fără sens toată înverșunarea împortiva lui. Îi răspundea că a citit articolul, ca și pe celelalte publicate pană atunci în aceeași revistă și îl felicita, „sincer”, pentru cele semnalate. Mai zicea că nu vrea să intre în vreo polemică, pentru că nu era „cadru de specialitate medicală”, dar ținea, totuși, să precizeze că pentru un articol pe acest subiect e nevoie de mai multă practică. Urma o gonflare a propriilor merite și încheia apoteotic cu sfatul și îndemnul de a mai studia și de a mai avea răbdare să capete mai multă experiență ca să poată fi credibil ca autor de articole. De cărți nici nu se punea problema. Radu i-a spus că experiența poate fi înșelătoare, că poți să ai o viață întreagă de experiență și tot ar fi fără folos dacă ar fi una de țipat la pacienți pe holuri și prin saloane. Și a adăugat că nu-i va cere lui permisiunea să scrie și să publice vreun articol sau orice pentru că asta e o chestiune de opțiune personală și de libertate. Călcat binișor pe coada de mic dictator, directorul i-a scris că ar trebui să-și caute altceva, pentru că nu este deloc bun ca profesor, că este jalnic, că elevii fac ce vor în orele lui și încă multe și mărunte. Inventate. Și urâte. Îl felicita pentru articol, dar trecea la ameninţări şi intimidări. Cum făcea şi la şcoală. Azi ţipa la profesori pentru motive imaginare, amplificate, reușind să pună în funcțiune mașinăria subtilă a mobbing-ului, pentru că poveștile se cam repetau şi îi încurajau şi pe cei foarte apropiaţi lui să le practice împotriva incomozilor ca Radu, iar mâine le întindea mâna zâmbind cu nonşalanţă. Purtarea aceasta era greu de suportat nu numai pentru Radu, ci şi pentru ceilalți, care însă schimbau doar priviri şi ridicau din umeri a mirare. Le era frică să se pună rău cu el. Nu se întâmpla nimic, totul rămânea așa cum a fost. Mulți au preferat să plece din şcoală, înaintea lui Radu. Sătui de tâmpenii. Era locul unde nu se schimba nimic niciodată. Nici directoarea de dinaintea celui de acum nu-l avea la inimă. Pe aceleași motive, nedeclarate, îi corecta cu cerneală roșie până și condica în care își înregistra orele. Iar el, cu altă culoare, corecta zâmbind corectura înapoi. Era o ghidușie pe care și-o permitea. Cu asta chiar îi făcea să râdă pe înfundate pe toți, dar ajunsese să fie supărător. Cu atât mai mult cu cât le stârnise în confortul lor – cu manualele lui despre diagnostice nursing, cu inovațiile și propunerile insistente de schimbare a abordării materiei și a meseriei – pe niște colege deloc dispuse să urmeze prețioasa lui pornire de reformator. Pe întreaga perioada scurtă a directoratului ei se pomenise chiar, la început de an, rămas fără dirigenție, fiindu-i preferată o tipă venită nu se știe de unde, cel mai probabil o protejată de pe la pardidele care își dispută și acum peste tot întâietatea în plasarea oamenilor prin posturi. Îi era tăiată astfel și o parte bunicică din bani. Mai puțină bătaie de cap, da, dar fără clasă, împins spre margine, pus pe banca de rezerve. Pur și simplu, la început de an, în ziua când majoritatea profesorilor intrau în clase după festivitatea lungită, el putea fi văzut învârtindu-se pe holuri. Nu mai avea loc. Mai târziu, a spus într-o oarecare împrejurare că a avut sentimentul că se afla într-o zonă de graniță, de refugiu, când nici înainte nu îndrăznea să meargă (în acel caz, să se ducă acasă și să vină a doua zi la cursuri ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic) și nici în cancelarie nu îi venea să intre pentru că urma să înfrunte întrebările mirate ale colegilor de la plata cu ora, care nu aveau obligații de a prelua clase și nici de alt fel. S-a simțit un om singur, tuflit de acele situații anapoda, de toate. La un moment dat, povestea aceasta cu directoarea care îl scosese pe Radu încet-încet aproape pe tușă ajunsese chiar în parlamemnt. Un ziarist care îl aprecia ca artist și care era și parlamentar preluase o postare a lui de pe Facebook în care se plângea de situația de nedreptate în care se afla și a făcut o interpelare în parlament. Fără mare efect. Cum nici petițiile lui la minister nu au avut alt rezultat decât niște răspunsuri în care i se spunea că e regretabil că se întâmpla ceea ce se întâmpla, dar că urmează, dădeau ei asigurări, ca astfel de situații, odată cu grozava reformă pe care o puneau la cale, să nu mai existe. Cum nici inspectoratul local nu a mișcat un deget. Tăcere. Nu le păsa și gata. În școală se țineau ședințe. Lungi. Cu temeinică batere a apei în piuă. În intervențiile lui acolo părea să aibă o luptă de dat, dar se verifică și în acest caz că atunci când se unesc în rău oamenii devin o forță pe care nici eroismele extreme nu o pot opri. Se porneau, mai ales două dintre asistentele profesoare care predau aceeași materie de specialitate, să-i toace mărunt luările de cuvânt, acțiunile, proiectele. Și avea destule. - Domnul maistru predă din engleză, iar elevii noștri nu înțeleg nimic! zicea una dintre ele, Sorana, care de fiecare dată când vorbea în adunările acelea spunea, cu detalii, ce extraordinară comunicare avea ea cu elevii și în general ce profesoară fantastică era. Da, folosea la clasă unele expresii din cărțoaiele groase americane din care se documenta pentru ghidurile lui, pentru că nu apucase să scrie decât primele două volume, dar asta nu putea fi ceva rău, se gândea, câtă vreme cei mai mulți dintre aspiranții aceia la meseria de asistenți abia așteptau să plece în Vest. Plus că nu uita niciodată să facă traducerea. Însă așa erau ele. Puse pe descurajat orice scânteie de înnoire. Pe dat cu tifla. Iar ca să-i arate unde-i era locul nu i se adresau și nici nu se referau la el cu titlul de profesor. Pe diplomă asta scria, dar pentru că preda discipline de instruire practică ele preferau, fie și în propriul dezavantaj, să facă separatismul, ca în școlile profesionale, unde pe vremuri, dar poate că și acum mai sunt situații de acest fel, materiile care țineau strict de meserie erau predate de maiștri din producție. Meseria de maistru este perfect onorabilă, dar el era pus la punct cu ea. La colț. Noroc că începuse să nu-i mai pese. Obosise. Venise oboseala aceea care te apasă ca un tavan, ca tavanele claselor nespațioase în care învățau. Din cât îți puteai da seama, nu îl suportau cu adevărat mai ales din cauză că îndrăznise să propună schimbări în conținuturile materiei. Adică era așa că nu aveau niciun chef să primească lecții de la unul ca el, căruia îi recunoșteau cel mult calitatea de artist, însă îl vedeau ca pe un aiurit care nu avea cum să gândească un astfel de proiect, de scriere a unor manuale care să schimbe radical lucrurile. Și se pare că nici nu aveau chef să treacă la muncă, să învețe noii termeni, să facă efortul de a pune lucrurile pe o cale nouă doar așa că s-a trezit un pictor aterizat în școala lor că nu era bine cum era. - Crezi că trebuia să vii tu ca să aflăm despre diagnosticele alea de îngrijire? îl chestiona zâmbind Laura, cealaltă fostă colegă de liceu. Aflaseră, dar nu le foloseau. Oricine ar fi înțeles, chiar fără să aibă vreo treabă cu medicina, că tehnicile clasice, ale injecțiilor, perfuziilor, sondajelor și recoltărilor de produse biologice rămâneau la fel, cu mici modificări în privința instrumentelor, dar abordarea pacientului necesita, mai nou, multe schimbări. Iar Radu se încumeta să le aducă la lumină și să forțeze punerea lor în practică. Totuși, în toată învălmășeala aceea în care la urma urmei un profesor se lupta să facă față răutății propriilor colegi și unui șef fitilist și manipulator, se găsiseră două profesoare care să își ridice glasul în apărarea lui. Una era Corina. Preda ceva comunicare în profesiile medicale și nici ei nu-i plăcea să le sufle în borș șefilor. A spus răspicat, într-una din mega-ședințe: - Eu cred că are dreptate Radu să-și apere cărțile și ideile de schimbări! Și spun asta limpede ca să nu se vorbească pe la colțuri. Dumneavoastră, domnule director, încercați mereu să umiliți oamenii, care sunt, practic, colegii dumneavoastră... Vă vedeți undeva sus și vă permiteți să ne admonestați pe toți, să ridicați tonul la noi și să ne frecați, pe românește, cu tot felul de căcaturi. Și mie îmi faceți aceleași mizerii. Nu v-am făcut nimic rău, dar vă purtați cu mine și cu cei mai mulți dintre noi ca un vechil pe moșie. Dimpotrivă, cei care vă cântă în strună, nedemn, după părerea mea, sunt și cei mai lăudați și băgați în seamă pe aici prin ședințele astea cu iz comunist, să v-o spun cinstit... Eu îl apreciez pe Radu pentru munca și proiectele lui, pentru deschiderea pe care o are și pe care dumneavoastră și cei care vă susțin nu o aveți. O spun ca să se știe. Și sunt dispusă să fac sesizare la inspectorat pentru toate aceste nereguli! S-a făcut o liniște adâncă și stingheritoare care a durat vreo două minute. Nu era de ici de colo să îl înfrunte cineva. Este posibil ca unora să le fi fost un pic rușine că nu-și descleștaseră gura să spună măcar un sfert din ceea ce Corina, cu demnitate, spusese. La urma urmei, nici cu ei, cu aproape toți, marele șef, cum îi spuneau, nu se purtase cine știe ce. Corina avea ciudățeniile ei, dar era fără discuții agreabilă, simpatică. Ciudată (sau numai suprinzătoare) era intransigența față de toți. Le trântea câte una când le era lumea mai dragă. Odată, în urma unei discuții nu foarte încordate, de cancelarie, despre civism, atitudine, reacție la nedreptate, obediență și lucruri din astea, care mai ales lui Radu îi aminteau de activismul anilor nouăzeci și care atunci, în epoca aceea inflamată, îi cuprinsese pe toți, pentru că voiau să-i dea pe comuniști jos după ce îi lăsaseră la revoluție, din nebăgare de seamă, să continue la putere, ea s-a supărat atât de tare pe cei care erau acolo și își spuneau și ei amărâtele de păreri încât le-a strigat din ușă, când tocmai ieșea pentru că sunase de intrare, că erau lipsiți de caracter când tăceau și suportau să-i umilească „un individ semidoct care îi pupă în cur pe superiori și îi fute pe subalterni” (chiar cuvintele astea le-a folosit, că nu se încurca) și că în general erau jalnici și nici nu mai voia să discute cu ei. - Mă uit la voi și mi se face greață! Ditamai doctorii, profesorii și ce mai sunteți și vă lăsați călcați în picioare de un tâmpit cu apucături de dictator! Să vă fie rușine! Era pornită atât de rău pe revoluționat mica lume din școala aceea de provincie încât îl pusese chiar și pe Radu la grămadă cu ei. Și mai era Luana. Blondă, cu părul lung, înaltă, mereu zâmbitoare. Când trecea pe holuri sau intra în cancelarie se făcea lumină. Luana preda și ea nursing, dar studiile ei erau de istorie. Avusese un stagiu de vreo trei ani undeva pe la țară, în care le-a explicat, între multe altele, copiilor de țărani, cum e povestea cu regalitatea, cu Iuliu Maniu și Unirea și de ce este bine că există acolo în partea aceea de lume un stat numit România, pentru că a fost cât pe ce să nu fie, dar iată că era, deși parcă tot degeaba, pentru că tocmai când să fie bine, a devenit o țară din care se pleca. În fine, subiectele ei, din care le mai povestea și lor câte puțin. Pierduse postul acela, pentru că la un moment dat a lăsat și ea deoparte în seama istoriei toate idealurile unioniștilor și tot patriotismul și a plecat în străinătate. A lucrat ca chelneriță, a făcut menajul prin niște case, a împărțit pliante pentru o agenție de turism, prin Italia și prin Spania, a ars și gazul de pomană. Când s-a întors, a făcut chiar școala aceea de asistenți în care acum era profesoară, pentru că post pe istorie nu mai avea nicio șansă să găsească – toate erau date înainte de a fi scoase la concurs. Pe Radu îl sprijinea într-un mod simplu și, poate, cel mai eficient. Îi acorda atenție în cancelarie de față cu toți, îl întreba fel de fel de chestii nu numai din nursing, în care el se adâncise cu pasiune și seriozitate ca un cercetător, ci și din pictură și artă. A ajuns să le enerveze și pe cele două „savante” (cum li se spunea, pentru că umblau înfumurate și se credeau experte unice în meseria lor) care îi făceau viața grea lui Radu. Însă gestul decisiv în sprijinul pentru el a fost să folosească la clasă ghidurile-manual pe care el începuse să le scoată pe piață. Venea cu ele la cancelarie, le punea, ostentativ, pe masă și conspecta din ele, citea un pic oricum înainte de ore, îl întreba pe Radu despre unele și altele. Le adoptase pur și simplu în munca ei. - Trebuie să fii și fraier – a spus la o ședință de catedră – să ai astfel de ghiduri aduse la zi față de teoria și practica occidentală, care să fie și pliate pe programă și să nu le folosești doar din cauză că orgoliul îți este mai mare decât tine, dă pe dinafară. Și evident, dragile mele colege Sorana și Laura, la voi mă refer! Și la doamna Lostun, aici de față, șefa noastră de catedră care se preface fără spor că nu vede că munca asta a lui Radu este un ajutor pentru noi toți și îl tot chestionează ipocrit despre valabilitatea abordărilor lui. În loc să-l întrebați cu șiretenie asta, nu ar fi mai bine să puneți mâna să vă documentați dracului? Mai puneți și voi mâna pe carte! Faceți ce vreți, dar eu voi preda mai departe din cărțile astea. La urma urmei, sunt și avizate. Ce mai vreți? Asigurări ministeriale trimise special pentru voi? Iar lucrurile astea le spunea peste tot. Nu se putea zice că îl plăcea pe Radu, deși uneori dădea impresia asta, dar era între ei o comunicare aparte. Se înțelegeau din priviri cumva, din gesturi, deși Radu era cam autist la capitolul ăsta, în fine, nu e locul aici de alte amănunte. Și nici nu e bine să te bagi în astfel de povești. Directorul, cu doctoratul lui în nu se știa prea bine ce, îl freca mai departe toată ziua cu taxele datorate de unii elevi școlii reproșându-i că nu își făcea datoria. - Sunt săraci, ce vreți? Au dificultăți, probleme... Nu au de unde. Și nu mă mai luați cu datoria! Să ziceți mulțumesc că fac, totuși, un serviciu care nu e obligația mea... Aveți contabilitate în școală. Dacă era înfruntat, marele șef se îngălbenea, apoi își dădea ochii peste cap și începea să ridice tonul. A țipat și la el. Ba a îndrăznit să-i spună că nu-și va primi salariul dacă nu rezolvă cu restanțele. - Ba o să-l primesc! Eu nu am semnat contract cu elevii, ci cu inspectoratul, cu școala asta. Și nu ridicați tonul la mine! Discuția s-a făcut ceartă, pe octavele de sus. Radu îndrăznea să-l înfrunte. O elevă i-a povestit mai târziu, la ore, că voia în acel moment să intre în cancelarie însă când a auzit cearta a coborât repede, de frică, la etajul unu. Căci a fost o ceartă în toată regula. De fapt, totul începuse într-o zi nu mult după intrarea lui în școală, când întrebat de secretară dacă dorește translator de engleză la o activitate cu niște elevi turci care veniseră în schimb de experiență Radu a spus că se descurcă, nu e nevoie. L-a sunat imediat marele șef. - Dar credeți că faceți ce vreți în școala asta? - Am fost întrebat și am răspuns. Îl trimisese la activitate pe proful de engleză, care i-a testat lui Radu repede nivelul într-o discuție pe o bancă din fața școlii în așteptarea turcilor. Omul, simpatic, prietenos, nu avea nimic împotrivă să-l lase pe Radu să se descurce fără traducător, dar îi ceruse doar să-i permită și lui să participe, altfel o să-i frece ridichea marele șef. Discuția cu turcii a fost relaxată. A putut să le povestească despre experiența de asistent medical din prima tinerețe de la un azil de boli psihiatrice. Ba a vorbit cu ei și despre Istambul, unde fusese cu ani în urmă de vreo patru ori. Îl ajutase pe un prieten care cumpăra de acolo materiale fotografice și le vindea aici la prețuri bune. Se făceau niște gentoaie mari cu filme, hârtie fotografică, soluții și alte lucruri, care, toate, trebuiau hămălite prin gări, dintr-un tren în altul, dar și păzite, mai ales pe traseele din Bulgaria unde se întâmplau fel de fel de tâlhării la drumul mare. Lui Radu îi plăceau însă acele excursii. Pe lângă plimbare avea ocazia să facă și schițe pentru tablouri, să se încarce sufletește cu energie pentru arta lui. Și apoi se alegea și cu niște bani, ceea ce nu era de neglijat, căci timpurile erau grele. Anii nouăzeci românești. De la povestea cu turcii și translatorul de care nu avea nevoie, directorul l-a tot șicanat. Până și la examenul de definitivare, dacă inspectoarea adusă din alt oraș i-a pus nota nouă și cincizeci și l-a lăudat pentru conținuturile noi pe care le prezentase, el i-a dat opt și a ținut să facă observații care mai de care mai savante cu privire la metodele didactice, ba i-a dat și niște sfaturi extrem de prețioase. Apăreau ferestre în orar, iar dacă te nimereai cu pictorul în încăperea aceea îngustă în care toți se loveau fund în fund prin jurul meselor în căutarea cataloagelor și a condicii de consemnare a orelor, puteai avea parte de mărturisiri. - Aș vrea să știți, li s-a adresat odată ca din senin într-o astfel de fereastră celor care se nimeriseră pe acolo, pentru că sunt discuțiilea astea în școală cu ghidurile mele și toate complicațiile, e bine, poate, mă gândesc, să auziți de la mine cam cum e povestea... Foarte pe scurt, ce propun eu este ceva obișnuit în spitalele din Vest, dar aici suntem blocați, din păcate, în lucrurile vechi... Și nu ar trebui decât un mic efort de lectură... Până la un punct înțeleg și chestia asta a rezistenței la modificări, pentru că e greu să înveți ceva dacă nu ai curiozitate și nu ești obișnuit să deschizi cărțile... M-aș fi așteptat însă să fiu măcar lăsat în pace... Nu am parte de așa ceva, pentru că se vede că unii au timp și energie să îmi facă niște mici-mari mizerii, șicane, bârfă tâmpită la clase, jalbe pe la secretariat, interpelări tovărășești la ședințe, știți, ați văzut... Colegele mele... Poate că elevii ar merita învățătură la zi, iar pentru asta s-ar putea trece peste orgolii și vanități aiurea. Voiam să știți de la mine... Am zis că e bine așa... La urma urmei, ne vedem pe aici și ne salutăm. Se pare că ajunsese la un capăt al răbdării și nu mai voia să aibă de a face cu ei. I se tăiase. Indiferent ce era și cum aveau ei chef să-i spună, Radu trăsese o linie după toată tevatura de șapte ani și refuza să se mai uite înapoi. Plecase. Își dăduse demisia. Începuseră de acum să aibă căutare și lucrările lui care combinau pictura cu fotografia, cu inserțiile lor de poze rupte prinse în pastă de culoare. Reușea să mai vândă când și când câte una. - Am obosit! a spus, tot așa, din senin, ca un om obișnuit să vorbească singur, în cancelarie, într-o altă zi, înainte de trecerea în online. Directorul se poartă aiurea, nu are de gând să se oprească, are mereu aerul acela că poate să-și permită să facă asta cu noi, probabil că îi dă mâna, îl susțin și securiștii ăștia mai noi, partidele, habar nu am... L-ați văzut... Acum vorbește mieros, respectuos și nu mai știu cum cu tine, iar în scurt timp te trezești admonestat ca ultimul om. Nu știu, eu mă simt umilit... Și stresat... Și pe cale să mă îmbolnăvesc... Plec. Și dacă nu aș fi încercat să fiu și eu răbdător, să închid ochii la derapaje, să trec cu vederea... Am încercat, dar omul nu mă înghite și gata. Iar cealaltă șefă de dinaintea lui, la fel. Nu se mai termină povestea... Erau fragmentele lui de monolog. De vorbit în pustiu. Se lăsa o tăcere, uneori stingheritoare, după astfel de faze. În timp ce lucrurile, dincolo de momente și situații, de foșgăiala măruntă a acelui cuib de oameni hotărâți să învețe despre durere și suferință, rămâneau neclintite, așa cum au fost. Pe lângă director se învârteau mereu cele două foste colege de școală ale lui Radu. Supărate pe el. Supărate pe oameni în general. Supărate și pe cărți. Sorana chiar zicea că i se pare că sunt prea multe cărți în librării, la care Radu i-a spus, în trecere, că sunt multe mărfuri și în market, dar nu le cumpărăm pe toate. Se căzneau amarnic în luările lor de cuvânt din ședințele lungite de consiliu sau, mai ales, la cercurile pedagogice. - Eu cred, susținea ritos Laura, că trebuie să fim mai exigenți cu elevii noștri, deoarece, ca și pacient, nu aș vrea să ajung pe mâna unora dintre ei. Colegul nostru, domnul Vasiliu, pune cu prea mare ușurință note mari... Consider că ar trebui să fie adus în discuția colectivului pentru că așa nu se mai poate... Așa li se părea. Ca și profesoare. Ceilalți priveau cu oarecare detașare tot acel consum de energii împotriva „colegului nostru”, dar nu prea aveau la drept vorbind posibilitatea să intervină, să-i ia apărarea, așa cum poate simțeau adesea. Pentru că li se părea și lor nedrept. Să fii profesor cu un background de instruire și de viață ca al lui Radu, să ai adică lucruri bune de spus la clasă, chiar niște valori, limbaj, gândire, sensibilitate, pasiune, în fine, toate astea, iar directorul școlii și oamenii lui să te trateze cu sictir era ceva ce nu credeai că ai mai fi putut vedea. Acolo aveai însă ocazia să vezi. Să vezi cum lucrurile se moșmondeau între ele și rămâneau așa cum au fost. Cu elevii Radu discuta normal, empatic, atât cât era și el în stare de empatie în context. Trei sferturi erau fete tinere și femei căsătorite, unele și dintre cele apropiate de vârsta lui. Iar el păstra distanța profesională, reușind să fie și familiar, și colegial. Nu făcea glume neghioabe și nici nu se ambala în discuții stingheritoare. Îl apreciau. Iar asta se vedea. De altfel, și înțeleseseră foarte repede abordările lui, chiar dacă evitau să se afișeze cu acea înțelegere de teama stăpânitoarelor științei tradiționale a nursingului. Invitat o dată să le vorbească elevilor unei clase la care nu avea cursuri despre pasiunea lui pentru pictură, la una dintre activitățile pe care le făceau din când în când, ceva gen „școala altfel”, s-a desfășurat cum știa mai bine. Avea uneori cuvintele la el, deși nu era scriitor. Probabil că transforma, printr-o alchimie anume, combinația de culoare de pe pânze în amestec de cuvinte. Cuvinte care spuneau lucruri normale și surprinzătoare în normalitatea lor. Când a trebuit să plece, mai precis când a decis să facă asta, țineau orele online, ceea ce a încurcat un pic comunicarea. Vreo două-trei clase ar fi vrut să facă o petiție, să protesteze, să se ducă la director și să-i ceară socoteală pentru alungarea profesorului lor. Știau și elevii de toată povestea. I-a oprit. - Vă mulțumesc mult! le-a spus pe Zoom, mirat un pic de sunetul străin al propriului glas. Intenția voastră este foarte nobilă, dar eu nu vă încurajez să faceți asta. Trebuie să vă urmați interesul, să încheiați fără prea mari bătăi de cap școala asta așa cum e, să vă luați diploma și să ajungeți să îngrijiți pacienți așa cum vă doriți... Fie aici, fie afară ca atâția. I-a venit clipa să plece. A părăsit viesparul. Colegele erau acum mulțumite. O ștersese imediat ce s-a ivit ocazia. Înțelegea că nu avea nicio șansă să-i schimbe în buni, inteligenți, prietenoși, umani, politicoși, empatici. Nici nu era dispus să mai încerce. A preferat să cedeze. Era locul unde totul era predestinat să rămână la fel. Așa sunt unele locuri. S-a gândit la sănătate, la familie, la viață, la timp liber, la pictură. La stat degeaba. Îl și pusese cu adevărat la pământ toată nebunia. Aproape. Nu murise, dar era cât pe ce. Chiar înaintea ultimului Crăciun în care a mai funcționat în școala ruptă de lume, așa cum o vedea, pe fondul nesfârșitelor certuri, a agățat un Covid. Care l-a și dus la granița morții. Îl luase poate de la biserică, de la subsolul în care se țineau slujbele fără să se aerisească și în care mai mergea în unele duminici cu Lili, soția lui, sau de la laboratorul de analize, unde se dusese să vadă ce era cu stările de rău. Sau – cine știe? – poate de la serviciul de dimineață, unde hârtiile erau plimbate pentru tot felul de semnături, avize și fotocopii, căci pandemia accelerase mașinăria avizelor, anchetelor, derogărilor și a permiselor de tot felul. Nu știe de unde ar fi putut să-l prindă, cert este că s-a simțit tot mai rău, iar când Lili se hotărâse să pună globurile în pom, în Ajun, el a căzut la pat și nu s-a mai putut ridica de acolo două săptămâni. Așa a rămas. Lucrurile au mers mai departe, fără schimbări. Nici azi nu s-a schimbat ceva. Este un loc unde nu se schimbă nimic. Așa a fost. Așa pare că va fi. Hărțuiala atinsese – chiar și în pandemie, când se întâlneau rar la școală, adică doar când trebuiau trecute notele în cataloage – niște cote mari. Așa că Radu a părăsit reduta. A mai apărut de câteva ori, răvășit, pe ecranul întâlnirilor Zoom de la mega-ședințe încercând să spună că atmosfera din școala lor era, totuși, bolnavă. Și că deși i-ar fi plăcut să mai rămână trebuie să plece, pentru că înțelege că directorul, care era de față, nu își va schimba purtarea și, prin urmare, motive legate de sănătate îl obligă să aleagă părăsirea acelui câmp de bătălie fără rost. - Mi se face tot mai rău să am de a face cu răutatea dumneavoastră. Și a colegelor mele... Răutate gratuită și neghioabă... Le va veni rândul, pentru că veți ști să le faceți și lor viața grea… Sunteți de meserie! Să fiți sănătoși! După acea ultimă apariție pe ecrane, imediat după Anul Nou s-a îmbolnăvit. Luana l-a sunat să se intereseze de soarta lui. Nu murise. A supraviețuit. Dar n-a mai fost văzut pe acolo. Au rămas manualele. Apăreau ca din senin pe băncile elevilor. Mai în secret sau mai deschis, cărțile își făceau loc pe băncile de curs. Aveau trecere. La fel ca tablourile. Rupte de soarta autorului lor. Un autor viu, dar parcă mort. Viu. Plecat. Fugit cât vedea cu ochii. Fugărit. O hologramă care trecuse, meteoric, pe holurile întunecoase și prin clasele cu tavane joase și vorbise despre cum ar trebui să fie și nu era, despre ce ar trebui făcut și nu se făcea. Despre cum ar trebui să se schimbe lucrurile și totul rămânea așa cum a fost.