Omul himeric este rezultatul unui acord între viața construită în perimetrul dorințelor bovarice de schimbare a ceea ce oferă momentul și locul și viața trăită „pe viu” ca o aplicare a visului himeric.
O forjare a identității narative, concept familiar filozofilor și psihologilor, care spune că oamenii nu sunt doar povestitori prin natura lor de dragul poveștilor, ci și pentru a-și crea, instinctiv, prin povești, un sens al identității proprii. (1)
Pentru că himerismul poetic propune nu numai fantezia livrescă și poetic-teoretică a ieșirii din mediul propriu și din rama identității date, ci și mijloace și instrumente prin care textul scris devine viață trăită. O cale de explorare a identității confortabile, care se împacă bine cu sentimentul acut al trăirii în acord cu propria sensibilitate și viziune, cu percepția personală a ceea ce ar putea să însemne înțelesul trecerii, în plan individual, prin lumea aceasta.Astfel, dacă într-un text apare, să zicem, plimbarea pe marginea canalelelor venețiene, ca în poemul Undeva aproape de Canal Grande, scris în anii optzeci, (2) efortul în timp va fi de punere în act a plimbării, cu pregătirea călătoriei, urmărirea ofertelor ieftine de zbor, cazări convenabile în care să te simți parte din peisajul local, apoi cu plimbarea propriu-zisă în spațiul comun al scrisului și trăitului. Sau chiar cu o alergare dimineața devreme prin bătrâna piață San Marco, aproape pustie la ora aceea, cum a fost recent, în 2023, cu ecoul pașilor reverberat de fațadele Palatului Dogilor, cu salutul în trecere al măturătorilor râzând și glumind între ei, bine dispuși, cu sunetul clopotului din turn, neverosimil de adevărat pentru mintea mea infuzată cu memoria lecturilor, albumelor, poemelor și, mai cu seamă, de dată mai recentă, a filmărilor turistice de pe Youtube.
Astfel, dacă recitesc în poemul Străinul din 1994, (3)un pasaj în care este invocată plecarea lui Columb spre lumea nouă, impulsul este de căutare pe hartă a reperelor și de investigare a posibilităților de zbor până în Insulele Canare. Acolo unde, ca în atâtea alte locuri, nu am ajuns încă, deși pe hârtie povestea s-a petrecut, aparține trecutului.
Prin omul himeric se pune în conexiune lumea himeric-imaginară cu lumea materială. Este o pregătire a întâlnirii dintre Himerus Alter (care trecuse meteoric prin Las Palmas și se îmbarcase pe Niña) și autorul poemelor himerice (care încearcă astăzi, într-o epocă a schimbărilor pe care proiecția himerică le întrezărise, o pliere cât mai convenabilă pe stilul de viață himerist-poetic), întâmplată de câteva ori, între altele în Sicilia, unde „livezile de portocali din marginea Cataniei scuturându-se de floare” dintr-un poem din 1988 (4) aveau, într-un februarie rebel de peste treizeci de ani, din 2018, care adusese zăpadă chiar și în peninsulă, fructe galbene și luminoase.
Catania este unul dintre numele de orașe pe care cenzorii sau redactorii de la reviste le tăiau imediat ce le găseau, în puținele mele texte publicate în acele timpuri de final de dictatură, într-un elan de vigilență deopotrivă stupid și amuzant privit de azi. De fapt, mult mai de înțeles acum, după lectura unei cărți unice pe subiect, în care pliurile uman-emoționale ale gesturilor și gândurilor cenzorilor alternează cu răceala mașinăriei represive a sistemului totalitar. (5) Mă trezeam cu textele apărute, dar fără Napoli, fără Rio de Janeiro, fără Catania… Acum, cu globalizarea, numele de orașe „străine” încep să fie scrise și în povestea vieţii (în biografie, cum ar veni), de unde sunt oricum mai greu de tăiat.
Pentru că biografic poveștile reconstruiesc concret identitatea scrisă în poeme, dorită (călătoare, în cazul omului himeric), pun în funcțiune mecanismul narativ de „re-authoring”, (6) prin care oricine poate avea acces la versiuni multiple, mai bune, la alegere, ale propriei configurări identitare.
În tot acest mecanism al poetizării și himerizării vieții, identitatea narativă, care pare a fi motorul impulsului de schimbare, are funcția unui tipar în care se încearcă potrivirea „vieților multiple” pessoane, (7) a celor „nenumărați” care trăiesc în noi. Ca un țăcănit al mașinii de scris pe care vizitatorii casei din Campo de Ourique de la Lisabona îl pot auzi într-una din încăperile cu pereții căptușiți cu manuscrise, unde câteva obiecte personale ale celui transfigurat de atâtea ori reușesc să aducă la nivelul zero toată povestea.
Aceasta se întâmplă mai cu seamă în cazul poeziei contopite până la confuzie cu viața. Poezie crescută firesc din viață, din biografie, ca o mlădiță de măslin dintr-un trunchi milenar, cum am văzut sub soarele arzător de la Aya Napa și cum vor mai fi fiind peste tot pe țărmuri mediteranene, pe unde Seferis, un himeric solar, trecuse în drumurile lui de poet al Sudului.
Poezia ca o reflecție a vieții… biografice. O viață paralelă hrănindu-se din viața-viață. Robert Graves spune undeva în eseurile sale că un poet este născut, iar nu făcut, și zece mii de cursuri de creative writing nu pot înlocui vocația. (8) E un lucru știut. Dacă este adevărat, asta înseamnă, poate, și faptul elementar că accesul la poezie, atât în forma ei scrisă, cât și în substanța ei trăită, este limitat nu numai pentru oamenii obișnuiți, ci și pentru poeți.
Este, se pare, ceea ce poetul neozeelandez Owen Bullock, care s-a arătat interesat de himerismul poetic, numește „vocație poetică”. (9) Un fel de a fi poet nu de meserie, ci de destin. De structură a personalității.
Evident că poetic (termen pe care percepția comună îl asimilează adesea cu romantic) nu înseamnă explozia de roz-bombon cu flori, pisici, apusuri și răsărituri de soare de pe rețelele sociale și din viața de zi cu zi și nici o grămadă de expresii „frumoase” puse în formă de strofe adesea cu versuri rimate, deși este de explorat aici, totuși, potențialul de expresivitate poetică al kitsch-ului. Și al modului în care kitsch-ul devine un fel de dublu kitsch.
Într-un articol din 1991, (10) Robert C. Solomon oferă ca exemplu în acest sens situația în care a remarca, lăcrimând, cât de frumos aleargă pe iarbă copiii este kitsch, iar a spune cât de drăguț este să fii mișcat, împreună cu lumea, de felul drăgălaș în care aleargă pe iarbă copiii face din kitch un kitch autentic, un dublu kitsch.
Prin urmare, prin extensie, a spune cât de frumos este să ne impresionăm toți de „lacul codrilor albastru” din cunoscuta poezie a lui Eminescu poate fi o pistă greșită de acces la trăirea poetică. Trăirea poetică… Un mod de viață? Mai degrabă s-ar putea spune ce nu este. Căci sigur nu este extazul neinhibat în fața frumuseții. Nici efuziunea sentimentală pe marginea situațiilor emoționale. Nici chiar metafora atent îngrijită. Nu este nimic din ceea ce lumea în general consideră a fi „poetic”. Este o trăire la marginea discreției absolute. Și, poate, trăirea conștientă a vieții în diversitatea ei. Conștientă. Conectată adică mereu la straturile psiho-emoționale cele mai adânci.
O materialitate nematerială a inspirației, cu tehnicile ei imprevizibile prin care poeții și scriitorii își provoacă „the poetic mood”. (11) Și, prin aceasta, măcar un pic din trăirea poetică.
Pe mine mă inspiră în ultimul timp tocmai schimbările de decor, diversitatea situațiilor și trăirile de tot felul de care am parte în timpul călătoriilor. În avion, dacă schimb telefonul pe „airplane moode”, eu trec pe un fel de „poetic moode”, scot carnetul, îl pun pe măsuța din față, eventual lângă un pahar de vin, și scriu. Sau telefonul. Prin orașele pe care le explorez, mă asigur că am carnetul și pixul în rucsac (mai practic uneori decât telefonul), iar dacă ne așezăm la o terasă sau pe o bancă într-un parc, scriu. Iuliana s-a învățat cu aceste obiceiuri ale mele, așa că nu e nicio problemă din partea ei să aștepte, ceea ce apreciez enorm. La fel și prietenii cu care se întâmplă să călătoresc.
Am ajuns să trăiesc poezia pe care o scriu, așa cum visam în prima tinerețe, când locurile și orașele pomenite în poeme erau doar plăsmuiri ale minții mele înfierbântate himeric. Este premiul suprem pe care îl primesc de la viață. Trăirea aceasta însă are tot atâtea fațete câți oameni ajung să o cunoască. Ea poate fi capacitatea de a vedea frumusețea în lucrurile simple. Abilitatea învățată a omului himeric de cuprindere a lumii în diversitatea ei. Iar pe această cale se poate explora nebănuit.
Textul poate fi accesat în revista Anthropos AICI
__________________________________
1) Cho, Eunil David. 2021. „Do We All Live Story-Shaped Lives? Narrative Identity, Episodic Life, and Religious Experience” Religions 12, no. 2: 71. https://doi.org/10.3390/rel12020071.
2) Baghiu, Vasile. Rătăcirile doamnei Bovary. 1996. Editura Eminescu. București.
3) Baghiu, Vasile. Gustul înstrăinării. 1994. Editura Timpul. Iași.
4) Baghiu, Vasile. [Ar fi vrut să vadă revelionul], în Rătăcirile doamnei Bovary. 1994. Editura Eminescu. București.
5) Corobca, Liliana. 2017. Caiet de cenzor. Iași, Editura Polirom.
6) White, Michael, and David Epston. 1990. Narrative Means to Therapeutic Ends. New York, NY: WW Norton.
7) Pessoa, Fernando. Cartea neliniștirii. Compusă de Bernardo Soares, ajutor de contabil în orașul Lisabona. Ediția Richard Zenith, 2007. Traducere din portugheză de Dinu Flămând. 2019. Iași. Editura Polirom.
8) Graves, Robert. The White Goddess : a Historical Grammar of Poetic Myth, Amended & enl. ed.[i.e. 4th ed.] (London: Faber & Faber) [US ed.= New York, Farrar, Straus and Giroux, 1966].
9) Bullock, O. (2021). The Poetic Vocation. Qualitative Inquiry, 27(3–4), 421–428. https://doi.org/10.1177/1077800420920675.
10) Solomon, Robert C. (1991). On kitsch and sentimentality. Journal of Aesthetics and Art Criticism 49 (1):1-14.
11) Earnshaw, O. Mood, Delusions and Poetry: Emotional ‘Wording of the World’ in Psychosis, Philosophy and the Everyday. Philosophia 45, 1697–1708 (2017). https://doi.org/10.1007/s11406-017-9854-8.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu