OMUL HIMERIC (IV) - Vasile Baghiu: Călătoria sau școala himerică a poeziei (Anthropos, nr. 5/2023)

Vasile Baghiu

Călătoria sau școala himerică a poeziei trăite

Între formele de trăire poetică accesibile în epoca noastră omului himeric călătoria are însemnătate aparte, pentru că pune în legătură tensiunea psiho-emoțională a dorinței de cuprindere a lumii cu dimensiunea geografică (fizică) a poveștii himerismului poetic. 

Călătoria este între bucuriile accesibile, încă, ale lumii noastre pline de culoare. Asemenea poeziei. Este, de fapt, „poezie trăită”, pe care mi-a fost drag să o explorez în căutările mele „himeriste”, în paralel cu „poezia scrisă”.

Ceea ce știu aproape sigur este că undeva în Univers niște fire invizibile se leagă, iar viața aici – în trecere prin orașe prin care am mai fost doar în imaginație, printre fragmente de vers – capătă uneori sclipiri de sens.

Călătoria este poezie trăită, da, pentru că funcționează pe baza aceluiași tip de emoție care pune în mișcare scrisul poemelor. O emoție a contrastului dintre tristețea lucrurilor trecătoare și lumina poeziei trăite și scrise rezultate din ea. Întocmai, probabil, cum spune William Radice, traducătorul lui Tagore: “the emotional complexity of a  poem lies  in  the  paradox  of  a  dark time  of  grief  that may be challenged and attributed as a good time, fertile time and a creative time.” (1)

Numai perspectiva aceasta a poeziei trăite mă mulţumeşte atunci când păşesc în locuri în care nu am mai fost. Reperele turistice sunt importante, dar nu doar ca motive de bucurie a recunoaşterii unor poveştii sau istorii, ci mai mult în felul în care nucleele poetice strălucitoare apar în poeme şi dau sens întregului. Chiar amestecându-le până la confuzie, ca în acel continuum travel din Cantos-urile lui Pound. (2)

A vizita pentru prima oară un oraş sau un loc de pe pământ seamănă cu lectura unui volum de poezie sau a unui roman infuzat de poezie, cu toată aura de trăire rafinată pe care o presupune. Şi care devine până la urmă un stil de viaţă.

Poezia este singura raţiune a călătoriei, tot aşa cum călătoria (fie ea şi imaginară, „himeristă”) este singura resursă la vedere a poeziei.

Călătoria cere răbdare, curiozitate, rezistenţă la frustrare şi are un preţ care se măsoară mai ales în cuante de trăire intensă pe care numai poezia le poate desluşi.

Călătoria are însemnătate diversă pentru oameni.

Poate fi un mod plăcut de petrecere a concediului, o cale de a cunoaşte locuri noi, o punere reală în legătură cu lumea, un instrument de învăţare, o formă de aventură, un stil de viaţă mai aproape de romantism, un remediu la monotonie şi stres, un mod înțelept de a cheltui banii (chiar şi când sunt puţini şi adunaţi cu chibzuială şi grijă), o participare la un fel de competiţie cu alţii. Şi câte şi mai câte.

Dincolo de toate, poate că pentru fiecare mai înseamnă şi ceva aparte, unic, de o subiectivitate greu de prins în cuvinte. Poate chiar un instrument de declanșare a emoțiilor latente, ascunse, adormite. (3)

Pentru Iuliana și pentru mine, călătoria înseamnă, la fel, câte ceva din aproape fiecare din cele enumerate (mai puţin, cred, întrecerea), dar şi o şansă de a fi împreună, paradoxal, într-o manieră mai clară decât în viaţa obişnuită de zi cu zi, în sensul de a fi părtaşi egali şi ceas de ceas la o trăire care presupune, pe rând, construirea entuziastă a planului, organizarea rutelor şi a cazărilor, stabilirea unor repere de vizitat, identificarea prietenilor pe care i-am putea revedea, împărtăşirea fiecărui moment de noutate, întoarcerea acasă.

Călătoria de unul singur, fără să fie mereu și în toate cazurile urâcioasă, aduce cu ea, totuşi, un disconfort real.

Atunci când călătoreşti singur e ca şi cum ai fi scriitor şi ai scrie numai pentru sertar, sau ai fi pianist şi ai ţine concerte fără spectatori.

Astfel, tot aşa cum paginile meşteşugite sub norocoasa rază inspiratoare, ca să mă exprim astfel, nu ajung să fie citite de cineva vreodată, iar muzica nu va fi auzită de niciun meloman, nici trăirile speciale de care avem parte în incursiunile singuratice prin lume nu vor cunoaşte reflectarea fericită în sufletul nimănui.

În cel mai bun caz, un jurnal ţinut la zi mai poate salva câte ceva, sau fotografiile şi înregistrările care se pot face acum, plus unele ocazii de rememorare, dar în realitate totul rămâne un flux de trăire suficient sieşi, același „flux al conștiinței” pe care îl punea mai demult în ecuație Henry James, (4) un punct izolat de trăire individuală, ca o insulă pierdută în ocean şi nedescoperită niciodată de nimeni.

Călătoria în doi are în schimb, evident, avantajele ei.

Cel mai important este tocmai şansa de a împărtăşi emoţiile, bucuriile, tristeţile de moment, impasurile şi mai ales gîndurile la întâlnirea cu locurile şi situaţiile noi, iar această reflectare a bucuriei şi a tristeţii, a entuziasmului şi a descurajării este un bonus extraordinar care amplifică întreaga experienţă.

Dacă supărarea cea mai mare pe care o aveam în timpul rezidenţelor literare din anii 2000 în Vestul Europei era tocmai aceasta, că trebuia adesea să umblu singur prin oraşe şi locuri străine, în ultimii zece sau cincisprezece ani Iuliana reuşeste să mă însoţească în incursiunile noastre pe cont propriu şi astfel izbutesc şi eu să mă bucur şi de bucuria ei, să trăncănesc vrute şi nevrute, să mă arăt încântat sau plictisit, să fiu pe aceeaşi lungime de undă cu spiritul peregrinării continue care înseamnă chiar viaţa.

La fel se poate spune și despre călătoria împreună cu alții, cu prieteni. Văzută repede şi din avion, călătoria împreună cu mai multe persoane, “în gașcă”, are mai ales avantaje.

Un inconvenient ar fi că într-un grup de oameni care se cunosc între ei, să zicem peste cinci, sunt mai greu de armonizat opţiunile, ritmul, orarele, gusturile. În plus, adesea e dificil să te regăseşti cu gândurile tale în toată agitaţia şi poţi avea senzaţia că eşti purtat de val fără posibilitatea de a schimba ceva.

Acestea însă nu înseamnă nimic pe lângă două mari beneficii: entuziasmul molipsitor care se întreţine mereu din te miri ce şi sentimentul de a fi parte la o distracţie spontană mai degrabă decât la o excursie planificată şi organizată.

Şi nu sunt doar acestea lucrurile bune. Când cei din grup se cunosc între ei, când sunt chiar prieteni şi au mai şi călătorit împreună, succesul este asigurat: momentele de destindere sunt nepreţuite, clipele de dialog încrucişat fac timpul să zboare şi parcă îi integrează pe toţi în peisaj, ceasurile de vizite pe la muzee devin ocazii de reflecţii şi împărtăşire a trăirilor şi ideilor, pauzele pe la terasele primitoare se transformă în adevărate petreceri spontane, oricum improvizate, în care fiecare contează pentru toţi şi toţi înseamnă ceva pentru fiecare.

O gaşcă excursionistă poate transforma o banală excursie într-o fabuloasă incursiune psiho-emoţională, o amintire de neuitat care nu rămâne numai în fotografii, ci se fixează în inimă ca un reper pentru totdeauna.

Pentru mine, călătoria mai înseamnă şi o sursă inegalabilă de inspiraţie, reconectarea la spiritul poeziei “himeriste” pe care am născocit-o și în care am trăit în prima tinereţe, o experimentare intens-emoţională şi pe viu a dorinţei puternice de a fi „altcineva”, întocmai ca în poeme, de a trăi măcar o frântură de viaţă proiectată în imaginaţie în anii de la sanatoriu şi chiar şi după aceea, de a ieşi din condiţionările vieţii reale cu tot ce presupune ea în spaţiul nostru estic.

Viața e scurtă, după cum bine se știe. Mai mult, nimic nu se leagă în absolut din ce construim şi adunăm. Călătoria însă rămâne în suflet şi se transformă cu timpul în poveste de povestit, la fel ca iubirea, la fel ca dragostea de părinte pentru copii, la fel ca prietenia.

Călătoria este chiar o şcoală, dintre cele mai bune. Indiferent cât de banal sau prețios sună asta. Te învață despre locuri, despre oameni și câte ceva despre tine însuți. Și încă despre altele, deloc puține.

Cel mai mult însă, dintre toate, îmi place lecția modestiei. Călătorind, afli cât de neînsemnat ești în lumea mare. Sau îți aduci aminte, dacă ai uitat. Îți resetezi discreția ca formă de trăire poetică într-o epocă a ego-ului promovat în exces. Uiți pur și simplu de tine.

A te gândi mereu la propria persoană, la situația ta etc. este bolnăvicios, iar ieșirea din propriul univers, întâlnirea cu alți oameni, comunicarea sunt ca o plimbare prin locuri care îți plac, o promenadă însuflețită de speranță.

Planurile de călătorii sunt cel mai bun remediu la tendința, omenească altfel, de repliere permanentă în interior. Pot spune că ideea călătoriei mi-a fost mereu aliat, fie că s-a topit în poemele himeriste, fie că s-a convertit, nu de puține ori, în incursiuni adevărate prin lume, unde te poți pierde în cel mai deplin anonimat.

----------------------------------------------

(1) Radice,  William.  Poetry  and  Community.  New Delhi: Chronicle Books, 2003. [Complexitatea emoțională a unui poem stă în paradoxul unei epoci a durerii văzută, prin poezie, ca un timp bun, fertil și creativ.]

(2) Ramazani, Jahan. Traveling Poetry. Modern Language Quarterly 1 June 2007; 68 (2): 281–303. doi: https://doi.org/10.1215/00267929-2006-039

(3) Sebastian, Dhanesh. Poetry as a device of emotional entreaty, a laconic recapitulation of life and a pursuit for human rights-a study on war poems with special reference to T. S. Eliot. English Studies International Research Journal: Volume 5 Issue 2 (2017)

(4) James, William, 1842-1910, The Principles of Psychology. New York, H. Holt, 1918

Textul poate fi accesat în revistă AICI