Vasile Baghiu
Oamenii și războaiele lor mici de fiecare zi
Un război al
nervilor aici, jos, în viața de zi cu zi, pe paliere înguste. Pe educație,
politică, vaccinare, emigrare, manipulare. Pe nimicuri. Pe lucruri grave.
Război, dar și
pace. Interioară. Care izbutește să își facă loc. Singura care contează în
viața de la nivelul zero. Greu de obținut. Greu de atins. Nu imposibil.
Foarte probabil,
dacă reușim să ne debarasăm de ambiții, ceva liniște se instalează și în
inimile noastre. Ambiția de a demonstra, de a arăta, de a face să știe și alții
cine suntem. Chiar așa, cine suntem? Ce întrebare! Știți voi cine sunt eu?
Umeri ridicați. Necunoaștere absolută. Nepăsare normală. Firescul de a nu ști
ce se întâmplă în lume, cine conduce lumea, cine este ce este, cine face și
drege.
Ambiția este
antecamera unei bătălii. Ambiție inflamată de frustrări. De supărarea de a nu
avea, de a nu fi, de a nu trăi ca alții.
Ceilalți sunt parcă mereu mai fericiți, mai bogați, mai liberi. Cum reușesc?
Un mic șef se
crede dictator și dictează. Sau o șefă. Ei știu că frica și micile lașități ale
subalternilor țin cu ei. Cu el. Cu ea. Frica este prietena lor.
Frica oamenilor
din lumea noastră, de a nu pierde slujba, de a nu pierde atenția, favoarea.
Sunt rate de plătit, facturi de achitat. E și pe interes. Pe supraviețuire.
I-ar putea judeca cineva?
Așa își permit
„vechilii pe moșie” să ridice tonul la ei. Oho, nu au nicio jenă. Dă-i înainte
cu tupeu! Șterg pe jos cu ei.
Oamenii își fac
războaiele lor mici, de fiecare zi. Singuri. Atmosferă de conflict. Iar
cele mari, cu punerea în mișcare a armatelor, ajung să-i ia prin surprindere pe
toți.
Lucrurile nu merg bine în partea noastră de lume şi din
cauză că instituţiile sunt conduse dezastruos de oameni obsedați de putere.
Care au mari probleme de comportament elementar, care îşi permit să insulte
salariaţii cu o nonşalanţă uimitoare, care au apucături de mici dictatori, care
induc o atmosferă toxică în jur.
Conflict pe roluri de putere. Hărțuire psihologică, mobbing.
Poziții de putere. Funcţii publice. În general, parcă tot mai mult, ocupate de
bărbaţi şi femei fără cultură şi fără educaţie. Cinici. Fără omenie, prefăcuţi,
cu mai multe feţe, instruiţi toţi parcă la o şcoală a dispreţului. Porniţi permanent pe conflict şi pe
punerea la punct a oricui, lamentabili din punct de vedere uman, crescuţi în
ignorarea valorilor.
Deşi ştiu că ies
serios din spaţiul legii, ei calcă fără să clipească peste demnitatea altora cu
aerul că sunt în drept să facă lucrul acesta.
Dar o fac şi
pentru că sunt siguri de „spatele” lor, pentru că se cred veşnic protejaţi de
cineva sus-pus şi de sistem şi pentru că bieţii oameni simpli au căpătat frică.
Abuzul este aerul lor, hrana lor, stilul lor de viaţă.
Iar salariații,
slugi cu mentaliate exersată, mulțumiți, le arată maximum de recunoștință.
Le-ar pupa și mâna dacă nu ar fi, totuși, prea deplasat. Ca în filme cu
mafioți.
Pentru că nici
ei, supușii, nu se încurcă în ecuația acestui tip de relații. Merg la țintă.
Din instinctul forjat în ani și generații. Istoric. Oportuniști de profesie. Îi
țin la distanță și ei pe cei pe care specia de abuzatori și hărțuitori îi pun
la colț mereu, fără pauză. Se adaugă abuzului, ca sa le intre în voie
abuzatorilor, în speranța că vor avea parte de un tratament mai blând, de
favoruri, de protecție. Solidari cu agresorul, niciodată cu victima. Ca
aplaudacii minerilor invadatori ai unei capitale europene cândva.
Agresiunea
pasivă. Pasivi-agresivi în pătrățelul păcii domestice. Blocarea liniștii
naturale. Scârțâit de nervi contra foșnetului liniștii. Zgomot contra muzică.
Zdrăngăneală peste muzica sferelor.
Un război al
războaielor, da, care trece în cărți de istorie. Cu învingători și învinși.
Învinși pe toate fronturile, de fapt, de ambele părți. De toate părțile.
Și un război al
orgoliilor mărunte, însă gonflate, aici jos, care va fi uitat, netrecut
nicăieri. Nescris. Destinat uitării. Al trădării fraterne și prietenești. Al
facerii de rău gratuit. Ca să nu fie bine, să nu-i fie bine „celuilalt”. Să nu
fie bine nimănui. La toți ni-i greu, da’ nu la toți la fel, cum zice un cântec.
Greul, durerea și nefericirea ca markeri individuali.
Cu fericirea e o altă poveste. Pare lipsită de nuanțe, poate că are dreptate
Tolstoi. Fericiții sunt neinteresanți, pentru că fericirea este domestică,
nespectaculoasă, cuminte, detașată, tolerantă, îngăduitoare. Suntem mai
predispuși, când suntem fericiți, să trecem cu vederea greșeli, erori. Garda
exigențelor jos.
Cei fericiți sunt
fericiți să-i vadă fericiți pe ceilalți. Să-i facă fericiți.
Nemulțumiții
găsesc mereu nod în papură. Nimic nu este complet în regulă. Da, spun ei, e o
persoană cu talent, dar ne-a jignit. Da, este frumos afară, dar s-au adunat
deja nori de ploaie.
Răul activat de
nemulțumire. Nefericirea ca liant pentru atitudinea neprietenoasă.
Uneori, mai este
doar un pas până la agresiune. De la nefericire la agresiune.
Problema
violenței și a agresiunii în lumea noastră. Unde e tot mai dificil să te simți
în siguranță. Violența în cadrele vieților obișnuite. Violența domestică.
Îmblânzită în percepția generală de banalizare. Violență atroce, din cauza
căreia milioane de femei în lume suferă și mor. Și milioane de copii. Violență
asupra căreia se tace. Ipocrizie. Lașități.
Un fir de violență
se infiltrează până și în desene animate. Limbaj, gesturi, atitudini. Fiorul de
frică strecurat în hamacul copilăriei. Și tresărirea instinctuală a furiei.
Apoi a agresivității. Și, în timp, a violenței. Plus filmele, cu un milion de
scene de violență pe minut. Mintea răvășită de ele. Banalizarea răului.
Tocirea empatiei.
La fel de grav,
în jocurile video. Unde sângele și moartea sunt criterii de performanță.
Dacă s-ar putea
găsi o cheie, un fir de clarificare și rezolvare a acestui trend.
Unii caută aici,
în posibile soluții la agresivitatea cotidiană, căi de prevenire a războaielor.
Da, poate că
sămânța războaielor între țări este în războaiele mici dintre oameni. Au apărut
studii pe acest subiect. Se atinge un punct critic și nu trebuie decât un pretext
pentru ca totul să ia o întorsătură urâtă.
Oameni și oameni.
Cei buni nu au
nevoie să se explice deloc. Pur și simplu, faptele vorbesc în locul lor. Și
foarte convingător, pentru toți cei dispuși să vadă, firește.
Cei răi au mereu
la îndemână „justificări” și „argumente” pentru comportamentul și atitudinea
lor. Intenția, spun ei, a fost bună, atâta numai că rezultatul a fost prost. De
multe ori însă nici nu se mai obosesc cu explicațiile, pentru că nici nu le mai
pasă de imaginea pe care o au în ochii celor răniți, afectați, umiliți, puși la
punct de acțiunile lor veninoase.
Bunătatea e
calmă, răutatea e agitată. Bunătatea e modestă, răutatea e înfumurată.
Bunătatea e mulțumită să fie bunătate, răutatea vrea mereu să pară altceva
decât este.
Sunt oameni și
oameni.
Cei mai
periculoşi, poate, sunt cei care combină în alcătuirea lor răutate şi lipsă de
învățătură sau prostie, lucruri diferite care se asimilează adesea.
Lipsa de
învățătură nu este blamabilă. Răutatea însă da. Răutate din naştere (sau/şi dobândită)
şi lipsă de educaţie prin natura împrejurărilor vieţilor lor.
Răutatea şi lipsa
de educaţie devin un amestec detonant dintre cele mai distructive.
Cei răi care
citesc mai au o şansă de a-şi potoli tendinţele de ostilitate, pentru că ajung,
prin forţa lecturii, să se vadă din când în când pe ei înşişi ca într-o oglindă
şi să se corecteze. La fel, cei fără educaţie, străini de magia cărții, care
sunt însă înclinaţi să facă binele, pot ajunge la cultură prin influenţa celor
care beneficiază de bunătatea lor.
Când cele două
lucruri sunt însă împreună, e un dezastru. Iar astfel de dezastre le întâlnim,
din păcate, în viaţa de zi cu zi. Ne trezim pe nepregătite prinşi în raza lor
de acţiune şi de aici o întreagă poveste inconfortabilă. Care se amplifică necontrolat.
Care devine pe nevăzute un război.
Un război care
trece cu tăvălugul peste emoții, sentimente, peste stări de mulțumire și
nemulțumire.
Ne regăsim
nemulţumiți adesea, pentru că nu putem sta impasibili la vorbe, gesturi şi
acţiuni pline de răutate gratuită. Și iată conflictul. Războiul mic.
Acest tip de
răutate e o pacoste pentru toată lumea, inclusiv pentru cei care o pun în
acţiune cu perseverenţă şi elan.
Răutate care
obligă la o permanentă poziţie de luptă. Iar confruntarea e mai mereu inegală,
cel puţin pe termen scurt. Un război mărunt care mocnește și aspiră să devină
un mare război. Pentru că așa trăiesc oamenii.
Anthropos, nr. 5/ 2023, Dosarul: Război sau pace: agresivitate, fericire, competiție, polemică
Articolul poate fi accesat în revistă AICI
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu