Un roman este o construcție pe care trebuie să o ridici de unul singur

Scrierea unui roman este o aventură la care eu unul m-am încumetat de câteva ori, aș zice cu destul de multă inconștiență, pentru că este nevoie și de așa ceva. Că a meritat de fiecare dată încercarea e adevărat, recunosc, dar asta o pot spune acum, după ce s-a consumat și s-a împlinit efortul, după ce editori de top le-au publicat, după ce destui critici au văzut ce era de văzut, după ce atâția și atâția cititori mi-au transmis impresiile lor bune și foarte bune. 

Un roman este ceva atât de complicat și sofisticat, atât de anevoios și la risc, atât de bizar ca realizare umană încât probabil că romancierii ar merita un statut special de ființe rare, nu știu, un fel de lege de protecție ca pentru speciile pe cale de dispariție. :) 

Să ne înțelegem, o poveste poate fi spusă sau scrisă de mulți oameni, iar dacă mai au și talent e perfect, mai mare dragul să-i asculți sau să le citești scrierile. Un roman însă, în afară de poveste sau de povești, care sunt chiar sufletul întregii alcătuiri, este o construcție pe care trebuie să o ridici de unul singur, fără ajutoare, fără meșteri, fără absolut niciun sprijin, în armonie, atent la detalii și la întreg, la aspect și la rezistență, la nenumărate chichițe și la peisajul general. 

Și este necesarp cu adevărat o lipsă de inhibiție peste limite ca să pornești la o astfel de încercare temerară, pentru că numai așa, imun la raționalitatea domestică, poți persevera, de preferat zilnic, în ducerea la capăt a unui vis în definitiv, un vis despre care afli și tu mai multe pe măsură ce avansezi în necunoscut. 

Vreau să spun că analizându-mă în ultimele zile, după trecerea recentă prin oarecari situații de impas, am constatat că mai am încă suficientă inconștiență pentru a începe din nou o astfel de incursiune în care disciplina ține loc uneori de inspirație, iar inspirația poate repara deteriorările cauzate de prea multă rigiditate.