Eram pe atunci (şi sunt şi acum) tulburat în special de muzica lui Beethoven

Toată adolescenţa, la începutul anilor optzeci, am trăit cu muzică simfonică şi cu lecturi care mă scoteau din realitatea vieţii de zi cu zi şi îmi umpleau sufletul de speranţă.

La un moment dat mă aflam în practică la spital, la chirurgie, ca elev al unui liceu sanitar, la Bacău, şi îngrijeam cu devoţiune zi de zi un pacient care căzuse cu bicicleta şi avea numeroase răni pe o parte a corpului. Era un violoncelist de la Filarmonica din Bacău căruia în discuţiile noastre i-am spus cât de mult iubesc concertele lor din fiecare vineri (la care mă duceam sărind gardul de la cămin), cât de mult însemnau ele pentru mine. La sfârşitul celor câteva săptămâni de îngrijiri, m-am pomenit din partea lui cu unul din cele mai frumoase cadouri pe care le-am primit în viaţă: un abonament permanent la Filarmonică.

Eram pe atunci (şi sunt şi acum)
tulburat în special de muzica lui Beethoven. Eram scufundat complet în simfoniile, concertele şi sonatele lui.

Cum lucrurile se leagă în viaţă, Dumnezeu mi-a dat această şansă să ajung, în 2011, la casa din Bonn a celui a cărui muzică se confundă în memoria mea cu adolescenţa trăită în oraşul lui Bacovia.

Şi îmi aduc aminte cu plăcere de acel moment german, pentru că mi-a arătat că lucrurile se leagă în viață în cel mai misterios mod posibil și că tot ceea ce trăim poate avea un sens nu numai pentru clipa prezentă, ci și pentru mai târziu sau în absolut.