Un fel de îndrăzneală de a privi peste gardul provinciei

Poeţii şi scriitorii au căi individuale nebănuite şi misterioase prin care ajung la ceea ce se poate numi marcă personală sau stil propriu. Pregătirea filologică este foarte utilă, însă nu întotdeauna suficientă. Sunt nu puţine cazuri notorii în care diferenţa au făcut-o alte achiziţii culturale şi alte tipuri de experienţe de viaţă, paralele cu literatura. De altfel, se ştie prea bine că poezia şi artele în general au de câştigat din atingerea cu celelalte zone ale cunoaşterii. Dacă mă gândesc la ce mi-a folosit în poezie mie personal, cum se spune, interesul şi pentru alte domenii decât cele literare, pentru geografie şi călătorii, pentru ştiinţe şi medicină, pentru psihologie şi educaţie, pentru istorie şi politică, răspunsul scurt ar fi că poemele pe care le-am scris au căpătat, încă de la început, un fel de îndrăzneală de a privi peste gardul provinciei şi s-au încărcat de acel tip de nostalgie a exoticului sau necunoscutului pe care toţi poeţii îl caută (mai mult sau mai puţin conştient) şi care pe mine m-a pregătit pentru punerea la cale a "himerismului poetic". Acest concept şi manifest nu ar fi fost posibil fără neliniştea (sau chiar anxietatea) dorinţei individuale de cuprindere a lumii în diversitatea ei, într-un timp istoric ostil şi un spaţiu geografic marginal, pe firul explorării transdisciplinare, cum i se spune acum, a lucrurilor şi înţelesurilor, atât de specifică în fond epocii noastre globalizate. Toată aparenta risipire despre care încerc să povestesc câtuşi de puţin aici cred că m-a pus apoi în funcţiune şi pentru etapele mai recente ale secvenţelor poetice trăite în călătoriile "pe bune" (provocate tocmai de bovarismele poemelor din prima tinereţe) şi a adunat, se pare, la un loc, doar pentru mine, fragmentele necesare de sens, ca să pot spune, probabil, între altele, la sfârşitul sfârşitului, cu inima deschisă, că va fi meritat cu adevărat totul.