De la lumea literară de la noi nu am avut niciodată mari aşteptări

De la lumea literară de la noi nu am avut niciodată mari aşteptări, iar acum am şi mai puţine. Dacă am avut parte în timp de nişte isprăvi şi semne de recunoaştere, ba chiar de nişte momente şi întâlniri speciale (care îşi vor găsi probabil cândva locul în memorii), aceasta s-a petrecut mai mult pe linia strict umană şi aproape deloc pe aceea oficial-instituţională. Sunt, de altfel, demisionar din Uniunea Scriitorilor de mai bine de trei ani, dacă asta mai înseamnă ceva pentru cineva. Lumea cititorilor s-a restrâns, în bună parte critica tânără s-a refugiat (normal) în cercetare, iar marii scriitori stau pitiţi în bula lor de grandoare provincială aşteptând cuminţi firimituri de atenţie de la grangurii şi baronii literari ai zilei, în timp ce pensionărimea scriitoare aplaudă abulic şi necondiţionat la semnalul de sus. Sunt, aş putea spune, edificat. Pentru ceea ce scriu mai primesc din când în când semne ale unui interes de afară, cum şi pe Facebook sau în mediile prin care trăiesc şi muncesc, ceea ce mă mai încălzeşte cât de cât, dar se vede că situaţia alunecă vertiginos şi cu mare veselie pe tobogan. Suntem un fel de "provincia deserta". Fireşte că scriu mai departe şi continui să public, pentru că ştiu că lumea se va schimba, îşi va reveni, iar interesul pentru poezie şi literatură va urca din nou pe val. Şi chiar dacă nu aş fi optimist tot aş scrie, pur şi simplu pentru că asta e treaba unui scriitor, nu are rost să complicăm lucrurile. Aşa se face că la sfârşitul săptămânii trecute, în călătoria în UK, am terminat volumul de poeme pe care îl aveam de un an în lucru, iar acum mai trebuie doar să mă hotărăsc asupra titlului şi să trimit totul editorului. Poate că e adevărat că trăim în cea mai bună dintre lumile posibile.