Să citesc, să scriu, să fiu cu cei dragi ai mei şi cu prietenii, să călătoresc dacă se poate, acestea ar fi lucrurile care mă fac fericit. Totuşi, scrisul este, între toate, ceva cu totul special. Scrisul şi în mod particular scrisul poeziei (cu tot ce presupune) îmi oferă atât de mult, în termeni strict umani, încât dacă ar fi după mine nici nu mi-aş mai bate capul cu publicarea. Nu e însă numai după mine. Este zumzăiala lumii din jur, agitaţia, tentaţia ieşirii din anonimat şi a succesului, dorinţa perfect legitimă de a împărtăşi bucuria poeziei cu ceilalţi, frica de a nu fi singur, de a nu rămâne "în afară", "pe margine", nevoia unei confruntări a imaginii mele despre mine însumi cu imaginea oamenilor despre mine, nevoia unei recunoaşteri (de care încerc să nu-mi fie ruşine), toate acestea schimbă viaţa, clinteşte fericirea. Când încep să caut editori, când ies în lume, când mă pun în mişcare, ca să zic aşa, pentru "a fi", acolo, şi dincolo, şi dincolo, când îmi încordez forţele pentru a-mi revendica locul, colţul, pătrăţelul, atunci apare şi inconfortul, stinghereala, dezamăgirea, lehamitea. Poate că de aceea scriu aici, construiesc site-uri, pun CV-uri pe Wikipedia şi cine mai ştie pe unde, scriu în engleză, trimit - parcă tot mai rar - pe la reviste. Aşa, ca să nu mă uite... Să ştie ei că exist... Să ţină cont, ei, ceilalţi, cei care cunosc mai bine care pătrăţel cui aparţine, mereu, fără greş... Să fiu între ei, cu ei, de-al lor, să fiu în rând cu lumea... Nu pot uita, de pildă, amărăciunea pe care am resimţit-o în momentul în care am aflat că "Dicţionarul general al literaturii române", cel mai larg dicţionar de scriitori apărut vreodată, mă omisese. Am scris şi eu câteva cărţi în toţi anii aceştia tulburi... Eram undeva în străinătate şi mă bucuram de apariţia unei antologii americane care, aceea, mă inclusese, iar faptul că omisiunea fusese, de fapt, intenţionată, m-a pus pur şi simplu la pământ, aşa cum sunt puşi la pământ boxerii învinşi. Atât de păcătos şi de bicisnic îmi este sufletul încât am suferit cu adevărat. Mi-a mai trecut, dar întâmplarea m-a înstrăinat şi mai mult... Acum aş vrea din nou să scriu critică literară, aşa cum scriam prin anii nouăzeci în "Poesis" şi în "Vatra", în stilul acela detaşat şi zâmbitor care atrăsese atenţia şi lui Nicolae Manolescu şi lui Al. Cistelecan. Şi totul ar trebuie să fie simplu. Mă tem însă că nu este char aşa de simplu, pentru că mă întreb unde este acea revistă, vizibilă cât de cât la nivel naţional, care să-mi ofere o pagină sau măcar o jumătate de pagină, ca să scriu săptămânal despre cărţi. Hei, directori de reviste şi redactori, sunt aici! Exist! Respir! Îmi pasă de literatura română! Nu rataţi ocazia! Glumesc, fireşte... Încerc să glumesc... Nu-mi iese... Aşa că mă întorc la scrisul meu, pe hârtie, pe blog, pe carnete secrete, pe site-uri, în limbile timpului, în gând şi în suflet, cu drag...