O surpriză plăcută

Mihai Iovănel (într-o postare FB):
"am descoperit de curând poezia lui Vasile Baghiu din anii 90. adică o citisem în facultate într-o antologie de la Vinea și rămăsesem cu niște impresii pozitive și vagi. însă acum am avut revelația unuia dintre cei mai buni poeți români de după 89. primele lui trei volume - „Gustul înstrăinării” (1994), „Rătăcirile doamnei Bovary” (1996), „Febra” (1996) - sunt rupere (mai ales ultimul). dacă ar fi publicate azi ar fi văzute ca evenimente. sper să fie reeditate cândva, mai ales că Vasile Baghiu n-a prea avut noroc cu receptarea, mai bine zis cu reproducerea ei dincolo de anii 90, când s-a scris destul de mult și elogios despre el. 

reproduc în continuare poemul „Febra”, căruia momentul pe care îl traversăm îi adaugă efecte de sens tulburătoare:

E primăvară, cred, e-un ied fragil și patruped
Ce mi se zbenguie în creier,
Aș vrea să ies și să cutreier, pe-afară-s școli și strade și ocheade,
Dar eu sunt cam bolnav, și-aș vrea să plec,
Dar dorm în miros de cloroform și cianhidrine,
Prin paturi zburătoare, prin încăperi hexagonale din benzine,
Acuma moartea nu mai vine

Pe-aceste margini șui de îmbâcsite ape otrăvite,
Acum plutește-n jur un ev de clorofilă și ghețuri plutitoare,
Cu ape clătinate-n dans de legături ușoare Van der Waals,
Și toate sunt departe, în trecut, alunecă-n-afară,
Andromeda cu sateliții de fum,
Și Marele Nor al lui Magellan, și Părul Berenicei, și orbitoarea Messier 87.
Am văzut acest vârtej când inima-mi era cam neagră,
Am văzut cerul ca o piele plină de pelagră,
Și în iubire tot mai cred, dar sunt din fire scos,
Privesc la viața care-a fost
Cu detașarea dintr-o sală de cinema,
Nu pot vedea cu inima
Și nu pot fi eu cel care zburdă printre crengi în floare,
Primăvara asta e o boală molipsitoare,
Tristețea că totul revine cu înnoită vigoare,
E primăvara distantă pe care-o presimțeam,
Despre care am vorbit de multe ori până noaptea târziu,
Făcându-ne griji, sperând că tinerețea va învinge totul.
E primăvară desigur suflu-acesta ce doboară
Artiștii delicați în lumină și floare,
În focul rece al lui Brandt, verde lumină, mugur proaspăt în pupilă,
Vitraliu dintr-o cupolă a Sfintei Sofia,
Căci știu ce ne lipsește trăind în acest secol spumos
Din care nu vrem să ieșim decât morți,
Plutitori pe apele tulburi și pline de leșuri,
În visul adevărat cu moartea care se-arăta în culoarea livid a unui înecat
Adus de valuri la țărmul unei tabere de copii,
La țărmul unui viitor așteptat cu ardoare degeaba,
Căci timpul nu-ngăduie plăceri și vacanțe,
Nu curge în albia noastră,
E-un vânt fără odihnă ce stinge făclii și focuri abia întețite,
Lăsându-ne fum și cenușă în ochi.
E primăvară, dar dacă tușesc îmi va năvăli iar sângele,
Pe bărbie și pe bluza de pijama,
Și nu cred decât în forfota acestor surori
Care-și fac treaba conștiincios,
Mesagere ale cerului mohorât pe care-l zăresc la coada ochiului,
E-un vis prin agitata pajiște de alge, pe-aproape de carene.
Mai bine că nimeni nu poate să știe
Ce va mai fi să fie în viitorul de lapte și miere,
Mai bine singur și aproape părăsit,
Și prăbușit în tine însuți până-n valvula mitrală,
Pulsar de sânge-n contratimp cu steaua buclucașă
Prinsă în farfuria de la Areabo din Porto Rico,
Steaua pendulă, o pitică albă, un meteor de-al lui Wipple
După care știi că undeva a murit un om,
Stând treaz pentru o lume care merită totul,
Care tropăie de nerăbdare să facă o breșă în zidul nemilos,
Când totul nu-i decât un timp de promenadă,
Un trist colocviu printre crengile-nflorite,
Un vuiet sumbru de ape-n-abdomen, ascită secetoasă,
Eterne ceruri tandru se revarsă, pe gene false,
Zăpezile pornesc prin șanțurile-ntortocheate,
Și-un sânge viu, prin amintiri, lichid,
Acum exală-n vânt cadavre dezmorțite-n soarele timid,
Sub cetini crude, mai verzi, parcă vernil,
Cu alb mai mult, de floare, e april,
E-un grup de nucleoni legați de quarcuri, deasupra câmpiei din Argos,
Unde-a scotocit Schliemann crezându-l pe Homer,
Printre pietre și iarbă uscată, unde te-am auzit vorbind
Despre imposibilitatea de a trăi omenește,
Unde-am scris pe foi volante cuvinte neînelese.
Neînțeles fi-va strigătul acestei calde umanități,
Se trece cu tăvălugul, se șterg urmele,
Năduful pe ziduri scris tot,
O baie caldă, sub ninsoare, în Reykyavik,
O plimbare melancolică în țipătul pescărușilor,
Pe lângă balustrada Tagelui, în Praça do Comerçio,
La Lisabona, prin martie, când frigul e blând.
Sunt aceste primăveri bizare când ai vrea să uiți mai bine,
Portul Funchal de unde îți plăcea să privești înălțimile abrupte ale insulei.
Să uiți păsările de baltă din Myggvattnet
Obișnuite cu fumegările sumbre ale vulcanilor,
Și copii din Peru cu fețele mâncate de uta,
Zăpada de pe Teneriffe,
Ventilatorul din tavanul sălii de lectură a unei biblioteci din Calcutta,
Să uiți dacă poți revărsarea asta de verde care-ți ia glasul,
Când pe colină, prin fereastra vagonului,
Vezi mieii zburând,
Și-aproape că plângi, dar ți-e rușine
De țăranii care se uită la tine curioși.
Oricum, nu pot ieși de-aici nici într-o lună, nici într-un an,
Să regăsesc lumea și ea să mă salute gălăgios
Cum se salută între ei studenții
Când se întorc din vacanțe,
Să ies cu bilet de externare, în soare,
Așa aproape mort și-ntins cu fast,
În pat, și, prins de nas, leucoplast portocaliu îmi ține-un tub vital,
În timp ce-aud apa-n borcan
Bolborosind izvoare din calde vremi senine
Ce-au fost copilărie,
Pierdută-n veci de-acum
De viața care-i scrum."