Vasile Baghiu
Poezia ca un continuum
reflexiv*
Mă voi referi în cele ce urmează la volumul de poeme “Tandem cu umbrele” de A.T. Branca (Eikon, 2022), dar poeta a publicat încă două volume de poezie, multe articole și eseuri răspândite prin reviste, precum și un roman și fiecare ar merita o atenție reală.
Se vede aici un entuziasm fără
rezerve, nu doar pentru scris în general, însă pentru un fel de explorare
asiduă a unei interiorități interogative care ambiționează să descifreze sensuri
și rosturi încercate și verificate, în istorie, cu instrumente filosofice în
principal și mai puțin cu cele poetice.
Evident că nu poate fi refuzată poeziei puterea de a pătrunde în teritoriile reci ale conceptelor și ideilor. Uneori, s-a văzut, ideile pot fi un material la fel de proteic în poezie ca realitatea însăși, iar cearta dintre poezie și filosofie, veche de când lumea și de când filosofii se supăraseră pe poeți, nu mai are astăzi temei, când granițele dintre domenii par să se șteargă, iar filosofia metaforizează tot mai des.
Atât cât este, dialogul ei
în această carte este de fapt un monolog în fața unui partener (care poate fi
propria conștiință) dispus să asculte, martorul tăcut și pretextul unei
continue reflecții ambigui, mai mereu în zona misterului, invizibilului, absconsului.
parcă
aud freamătul pregătirilor tale de drum
vuietul
trezirii se revarsă peste somnul meu
de
parcă zilele, săptămânile, timpul adunat
împreună
ne-a legat
ne-a
amestecat simțurile într-un fel sălbatic
–
greu de înțeles e murmurul din sângele meu,
dar
eu îl ascult. ascultă-l și tu! e atât de puternic
de
parcă ne-ar bate în piept două inimi nu una! –
Dincolo de maieutica întrebărilor pe care le adresează acelei instanțe tăcute și neimplicate, A.T. Branca nu este propriu-zis o poetă metafizică sau, în fine, a ideilor, pentru că recuzita universului ei este din viața de zi cu zi. Aș zice că un fel de consemnare a evenimentelor mici, cotidiene, în perspectiva unui minimalism afectiv, apare din când în când în paginile cărții:
„...pe bancheta din față un bărbat mușcă dintr-o
pâine
cu degetele groase duce la gură bucăți de carne
lângă el o tânără brunetă cu manichiură perfectă
îi zâmbește cu duioșie iubitului în telefon...”
Iar consemnarea aceasta a realității se face în cea mai tipic-optzecistă manieră. Cu suficientă detașare încât să dea impresia că lumea curge liberă și fără aprobările noastre (deopotrivă lumea din poem și lumea din realitate), ba chiar cu inserții autoreferențiale care apar surprinzător în text, cum este pomenirea titlului cărții într-un poem din prima parte, chiar dacă, invers, titlul ar putea fi secundar referinței:
“...și atunci eu, tu, visătoarea din tren
cu privirile arse de împotrivire
ne desfacem împăcați brațele
în tandem cu umbrele răsfirate în aer...”
De altfel, o sarabandă de proiecții de lumină asupra realității într-un carusel al meditației legate de condiția umană se întâmplă aici. Și tocmai în această inserare de flash-uri poetice, care ne coboară, din norii filosofici, cu picioarele pe pământ, stă o parte din valoarea acestei poezii care pendulează între radiografiere interioară și scanare a hărții lumii.
Totul se petrece însă, în registru compasiv, nu ironic cum ne-a învățat poetica postmodernistă, ci afectiv ca în poeziile anilor șaizeci. De altfel, ecouri din ludicul și, aparent paradoxal, intens-emoționalul Nichita Stănescu apar ici și colo în economia textelor.
„...era soare și dintr-odată începea să plouă
cu cuvinte lungi mai ales...”
Adesea, apar formulări care denotă o ușoară tentație ludică, reprimată însă, pentru că nu este dusă în registrul dominant, o bucurie a „cuvintelor potrivite”:
„noi nu suntem buni pe
deplin, nici răi de ajuns”
Rămâne tonul
confesiv-afectiv, așadar, să învăluie dominant întreaga desfășurare a poemelor
lui A.T. Branca, care par mai degrabă fragmente dintr-un poem mai mare. Iar
această tonalitate nu devine melodramatică, ci se păstrează în linia gravă,
elegiacă, pentru că – spune criticul Al. Cistelecan în cuvântul de pe copertă –
„visările și iluziile se lovesc de limitele dramatice ale condiției umane”.
Menținerea tonalităților
joase este, aș zice, una din calitățile acestei scriituri care se ia la harță
cu diverse condiționări ale trăirii în timp ce încearcă de fapt să le
înțeleagă. Cu atât mai meritorie cu cât se știe că sonurile grave în poezie nu
scapă de riscul trecerii în viziuni patetice, care se și întâmplă aici uneori
în formulări metaforizate în exces, confirmând parcă echilibristica periculoasă
asumată: „semințele nimicirii”, „așchiile absurdului”, „paharele înalte pline
de visuri”, „filele vieții”.
Compensarea vine în
special pe linia unor nuclee de poezie de carate mai mari, care sună ca în
cărțile bune de totdeauna și de oriunde și configurează încrederea că lucrurile
vor merge pe același traseu în crescendo, evoluție clară a poetei
probată deja în timpul din urmă cu fiecare nouă apariție, în reviste, în volume
sau la interfața live cu cititorii.
„uneori am senzația stranie că m-am născut prea
târziu
privesc în jurul meu fețele fără expresie ale unor
oameni grăbiți
și cum toți văd prin mine de parcă nu mi-ar fi
locul în acel timp
e ca atunci când simți că ai ajuns într-o gară din
care trenul tău tocmai pleacă
poți să auzi, dacă îndoi un genunchi și îți apleci
tâmpla
cum se înghesuie în vagoane întâmplările din
viața ta netrăită
cum se îndepărtează de tine
cum se risipesc în acele zări
unde nu ai văzut răsăritul niciodată”
O tonalitate încifrată, cu mister inclus, care amintește de reflexivii mai vechi, de un Saint-Exupery (cine mai revine astăzi la poeticile de atunci?), se întreține din patima unui fel de retorism existențial care pune soarta omului în lumina poeticului.
„teribile rosturi au omul și îngerul pe pământ
și atâtea cazne!
când vine vremea să privească în urmă
să măsoare câte au făcut
uită să prețuiască ce au fost și ce sunt
astfel omul lasă dezamăgirile să îl năpădească
precum volbura tulpinile tinere”
Elanurile reflexive sunt de fapt doar oglinda unei feminității angoasate care își rotește întrebările, constatările, concluziile, iar durerea, pe acest fir, trece în resemnare, fără să piardă însă conexiunile cu o realitate la fel de tăcută ca misteriosul companion de viață și de poezie.
“îmi îngheață sânul sub o pătură de lână
îmi adun trupul împrejurul însingurat al sinelui
respir adânc șoapta nopții
teribila soartă a unei bătăi de inimă
dictează jocul destinului”
La fel, resemnarea devine, uneori, luciditate, calea sigură a înțelegerii poetice:
„ceea ce eu scriu acum alții au scris sublim
zburăm în cerc deasupra pământului ostenit
ceea ce eu simt acum, atâția alții au simțit
fremătăm în cercuri la tâmplele cerului”
Poezia lui A.T. Branca este un continuum reflexiv care nu spune cum este lumea, nici cum se vede ea de la fereastra eului subiectiv-afectiv încadrat de nostalgii și regrete, ci promite o susținută și perseverentă tatonare și explorare având ca singur obiectiv nu găsirea, ci căutarea însăși. Și nu din cauza neîncrederii în posibilitatea unei limpeziri izbăvitoare, ci tocmai din luciditatea care pune poezia în registrul resemnării sau al înstrăinării.
În jocul formulărilor construite pe tipar aforistic și filosofic, cu aluzii către un univers ostil omului și trăirii (pentru că nu se vede, cum se și întâmplă de obicei în poezie, unde este de fapt primejdia), poezia se țese din dezamăgire dusă până la depresie, conform vremurilor, din încrederea în puterile poeziei combinată cu ezitări și nesigurnață, cu luciditatea care îi spune despre limitele lumii reale, nu ale celei închipuite de o minte structurată parcă pentru tot ce ține de imaginație și lirism.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu