Oamenii nu ar mai trebui să-și dorească succesul dacă sunt fericiți

Oamenii văd în general succesul ca pe ceva pentru care merită să se zbată, să lupte, să muncească. Și nu au în minte neapărat numai excelența într-o profesie sau într-o formă de creativitate care s-a prins de ei sau de care s-au legat ei înșiși pe parcurs, nu doar reușitele materiale și afectiv-emoționale care îi fac de obicei să se simtă pe val, ci mai ales succesul total, pe toate planurile, adică succesul în viață.

Într-un cuvânt, cei mai mulți vor totul sau nimic. De aici poate și atâtea expresii ale invidiei în forma ei cea mai pură, atâtea pusee de răutate gratuită, atâtea izbucniri ale frustărilor acumulate în toți anii în care succesul a fost văzut mereu la ceilalți, mereu la alții.

Și chiar dacă mulți nu știu foarte precis ce este acela succes, ei și-l doresc, tânjesc după el, îl căută și fac tot posibilul să îl atingă, să îl obțină, ca pe un capăt de drum după o îndelungată peregrinare, ca pe un vârf de munte după o ascensiune anevoioasă.

Mai mult, când se întâmpla aceasta, când întâlnirea are loc, toți îl recunosc. Tocmai pentru că a fost observat în cercurile mai mult sau mai puțin apropiate, însă în mod sigur la cei care sunt prezentați ca oameni de succes în presă sau care se prezintă ei singuri așa pe rețelele sociale.

Succesul însă, în felul în care a fost el configurat în lumea noastră, poate fi ceva atât de înșelător, un reper atât de străin naturii noastre sufeletești celei mai adevărate încât devine un banal reper exterior care nu folosește practic la nimic, nici în viața personală, nici în viața socială, nici în profesie, nici în aspirația legitimă după confortul sufletesc atât de căutat.

Este ca o casă pe care o vedem în trecere, ca o stradă pe care ne plimbăm fără să băgăm în seamă amănunte, ca zecile de persoane al căror drum se intersectează cu al nostru și pe care nu le cunoaștem și le uităm în câteva clipe.

Firește că una din întrebări ar fi cum să facem să obținem succesul și să fim și fericiți în același timp.

Un răspuns unic nu există, pentru că povestea nu poate fi încadrată într-o formulă sau o rețetă. În realitate sunt tot atâtea variante ale împlinirii câți oameni împliniți (sau care se cred așa) trăiesc pe pământ.

Ceva rămâne, totuși, valabil și la fel de banal ca lucrurile simple precum respirația sau răsăritul soarelui. Oamenii nu ar mai trebui să-și dorească succesul dacă sunt fericiți, pentru că însăși fericirea pe care tocmai au cunoscut-o s-ar putea numi succes. Tot așa cum, dacă sunt nefericiți, lupta pentru succes nu garantează ieșirea spre lumina fericirii.