Lumea noastră iubeşte stabilitatea

Adesea, ideile şi visurile noastre nu se potrivesc cu ceea ce gândesc oamenii din mediile în care trăim, pur şi simplu pentru că mintea noastră îndrăzneşte un pic mai mult.

Şi nici atunci când, în timp, devine clar chiar pentru toţi că am avut, cum se spune, "dreptate", tot nu se clinteşte mai nimic în zidul de suspiciune şi indiferenţă sau, mai bine, de opacitate cu care se înconjoară oamenii pentru a-şi apăra limitele.

În consecinţă, procedează la fel, imperturbabili şi parcă amnezici cumva, de fiecare dată.

Sunt nişte bariere fireşti până la un punct, pentru că lumea adoră să-şi conserve bruma de confort material şi sufletesc în care se cuibăreşte din când în când, dar ce păcat este, mă gândesc, că atâtea încercări de ridicare de la sol cu ajutorul aripilor invizibile ale imaginaţiei şi curajului sunt astfel tăiate fără milă şi fără remuşcări.

Lumea noastră iubeşte stabilitatea şi e bine aşa, poate, dar cât de nedrepte sunt atâtea situaţii, la tot pasul, în care orice flăcăruie de entuziasm, oricât de ezitantă, e stinsă cu mare precauţie şi "simţ de răspundere" în numele aceleiaşi iluzii de confort pe vecie care blochează totul.

Şi poate că singura cale e acelaşi stigmatizat individualism care are, totuşi, meritul de a risca aproape totul şi, paradoxal, pentru toţi.